Protestele scriitorilor din porţelan

Mai mult sau mai puţin, plecarea mea din redacţie s-a tras şi din cauza articolului “Solidaritate şi colegialitate” despre care, înainte de apariţia lui, conducerea gazetei mi-a spus că nu e unul care se pretează politicii ziarului cu pricina. La o săptămână, poate mai bine, după publicarea lui, am plecat de la ziar. Nu spun cum. Din solidaritate cu cei care mai sunt acolo. Asta e libertatea presei. Nimic nou şi nu asta mă doare, e un virus vechi, cu care m-am obişnuit, al aşa-zisei prese libere din România postdecembristă. În fapt, articolul de mai sus l-am postat spre citire şi, dacă stau să mă gândesc în profunzime, trebuie să mulţumesc totuşi conducerii de atunci a ziarului că am avut ocazia să-l public. Cum ne-cum, l-am publicat. Nefiind nici cine ştie ce până la urmă. Important pentru mine a fost sloganul prezent în articol, care m-a obsedat: “Mă revolt, deci existăm” şi cu care am defilat aseară prin Piaţa Universităţii.

Mai grav mi s-a părut că în Piaţa Universităţii au fost prezenţi foarte puţini din literaţii şi publiciştii care fac astăzi cultura scrisă în România. Mă refer la cei tineri şi, evident, la cei care de regulă opinează. N-am mai văzut un Dinescu, un Florin Iaru, vreau să zic urmaşi ai lor, pentru că ei şi-au trăit cu vârf şi îndesat revoluţia lor (prosperitatea lor postdecembristă ţine de resorturi necunoscute nouă… şi nici n-ar trebui să ne privească). Am aflat, însă, că în timpul protestelor, cenaclurile literare s-au ţinut, iar redacţiile celor câteva ziare rămase pe piaţă au continuat să pulseze, transmiţând de la pupitru ce se întâmpla în Piaţa Universităţii.

Dacă oamenii de televiziune nu s-au ruşinat să iasă în piaţă – i-a obligat, motivat, sprijinit, ce-i drept, meseria -, iar actori ca Emil Hosu şi Mircea Diaconu au răspuns invitaţiilor din studiouri, nu acelaşi lucru se poate spune despre scriitorii români tineri. Unde sunt ei?

Tot “bătrânul” CTP a ţintit direct în maţele Guvernului, printr-o scrisoare deschisă care circulă acum pe Internet (n.a. – eroare: gandul.ro dezminte, CTP nu recunoaşte niciun cuvânt din cele existente în scrisoare).

Un filmuleţ realizat cu camera unui telefon mobil ni-l arată pe tânărul poet, premiat de USR, Stoian George Bogdan, luat pe sus de jandarmi, numai pentru că a trecut prin Piaţa Universităţii, deşi nu sunt sigură nici măcar că a protestat, ci doar se plimba prin zonă. Lamentabil. Stoian George Bogdan, mielul sacrificat pentru indiferenţa scriitorilor şi a gazetarilor din presa scrisă. Nici nu se putea unul mai bun.

Pentru care se pare că imaginea e mai importantă decât păstrarea demnităţii lor. De ce ar fi văzuţi “noii scriitori” laolaltă cu medici, profesori, restructuraţi de tot felul, pensionari etc, care primesc sub 8 milioane de lei vechi pe lună? Ruşinos, nu-i aşa? Să fii văzut tu, încălţat în pantofi din lac, alături de membrii galeriilor Steaua, Dinamo etc sau cine or mai fi ei? Nu se cade… Ce contează că nu primeşti nici un sfanţ pentru articolele pe care le scrii, dacă pantofii în care calci regal trebuie să scârţâie?

Nu e pentru nimeni o obligaţie să iasă în stradă şi să protesteze. E doar un minim semn de dragoste pentru acest biet popor. Solidaritatea e, în ultimă instanţă, iubirea aproapelui.

Şi mă întreb din nou. Unde sunt scriitorii şi publiciştii? Acele voci în numele poporului, care ştiu să lucreze cel mai bine atât cu cuvântul scris, cât şi cu cel rostit? Înseamnă că nu mai sunt.

Cu aparatul scriitorului F.N. am făcut şi nişte poze de la proteste, unde cu greu ne-am strâns vreo şapte oameni. Să se vadă domne’ cât suntem de revoltaţi…

Alături de scriitoarea Dana Banu, cu lozincile în aer…

Fatidic, lângă grupul statuar din faţa Teatrului Naţional, devenisemn noi înşine un grup statuar, filmaţi şi pozaţi din toate unghiuleţele, cu ţurţuri sub nas şi speranţă în suflete. Care şi asta când îngheţa, când se dezgheţa.