“Suntem noi murdari, da’ iubim curat!”


Ca să ne mai trecem amarul drumului pe care-l străbatem zilnic prin gropile din Pipera, pentru a ajunge la/ pleca de la serviciu, eu şi prietena mea M. am crezut de cuviinţă să schimbăm registrul şi să povestim despre ce femei fatale suntem noi. Întrucât până atunci vorbisem de ţepele luate cu stoicism şi ne cam podidise depresia. Am început prin a-i povesti cum,  în timpul facultăţii, adică acum vreo 10 ani, obişnuiam să verific efectul ţinutei mele vestimentare prin ochii oamenilor simpli. Muncitorii de prin canale sau iţiţi de printre ziduri, căţăraţi pe schele sau aflaţi în plin zbor cu macaraua, aveau gusturile cele mai rafinate, în opinia mea. Cam în aceeaşi perioadă descoperisem Occidentul şi felul străinilor  – bărbaţi, dar şi femei – de a-ţi zâmbi sau, şi mai flatant, de a-ţi spune bravo (la italieni), sau de a te aplauda (la francezi), asta dacă arătai chiar trăznet.

În România acelor vremuri, şi încă şi astăzi, n-am putut găsi pe nimeni aparţinând unei categorii sociale ajunsă la un asemenea rafinament al gustului vestimentar, încât să admire făţiş pe altcineva decât pe el însuşi. Şi atunci, mi-am amintit de muncitorii români. Ăia care mănâncă un parizer şi două pâini la fiecare masă, de dimineaţă, la prânz şi seara, şi au un stomac din beton. Plini de var şi murdari ca nişte oameni de zăpadă tăvăliţi prin noroi, apăruţi din neant, singuri sau, de cele mai multe ori, în cârduri, luând cu asalt prăvăliile din care cumpără cel mai greu de digerat dintre alimente, rumeni în obraji, cu nările umede ca nişte maidanezi în călduri, mirosind sau nu a transpiraţie, aceşti oameni care muncesc fără să se vaite, aceşti oameni care-şi duc existenţa fără grabă, fără frică, fără întrebări sau răspunsuri, fără nicio aşteptare în plus faţă de banii care le-au fost promişi, aceşti oameni elogiaţi şi deopotrivă batjocoriţi de comunişti, departe de orice cultură, hărtăniţi şi jegoşi până-n rărunchi, aflaţi pe ultimele trepte ale societăţii, neutri şi nesemnificativi, aceşti oameni ştiu să preţuiască frumuseţea naturală, care li se relevă dintr-o dată, fără instrucţiuni de receptare, în întunecata lor existenţă.

Şi stând noi aşa şi povestind fel de fel, am văzut-o pe prietena mea cum se luminează deodată şi-mi spune: „Dar vreau să-ţi spun ceva genial”. Şi mi-a povestit cum, trecând ea odată pe lângă un grup de muncitori care luau masa, ăştia au început să facă glume pe seama ei. Obosită, renunţând pe loc la măştile pe care ni le punem în genere când traversăm, fatal, bulevardele, prietena mea a început să râdă. Ăia au stat o vreme fără să spună nimic, apoi, unul dintre ei a strigat: “Nu râdeţi, domnişoară, nu râdeţi! Suntem noi murdari, da’ iubim curat!”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la “Suntem noi murdari, da’ iubim curat!”

  1. d zice:

    hai, băi, ca exagerezi:D nu am zis oare ca arăţi trăsnet etc.:D

    dar şi mai greu e să găseşti un prieten adevărat (să nu fie mamă, tată, soţ sau iubit) care să se bucure de succesele tale, să nu te invidieze (decât puţin, puţin, na, că oameni suntem) crede-mă…

  2. d zice:

    a! şi bagă de seamă că nu sunt bărbat. deci, se poate:D

  3. ioanabogdan zice:

    diana, îmi sabotezi articolul :)). eu vreau să par inteligentă şi tu aluneci spre estetică…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s