Sorry, man!


Pe mine mă tulbură o replică clasică din filmele poliţiste americane. Aia cu „Sorry, man!” care înseamnă un fel de „Îmi pare rău, frate!”, adresată de regulă celui care-şi pierde familia, iubita, prietenul cel mai bun, colegul cel mai bun etc. Cel care i se adresează îl bate bărbăteşte pe umăr pe cel marcat de pierderea suferită, după care pleacă brusc, cu faţa spre cameră, un efect fără îndoială cinematografic, astfel încât cel îndurerat să rămână în spate, cât mai în spate, eventual filmat de sus, ca să rămână şi jos, foarte jos, ceea ce sugerează singurătatea lui maximă.

Şi pac, secvenţa următoare, însorită, cu personaje mai mult sau mai puţin bulversate, poate că unele râzând. Sau pac, o secvenţă în care îndurerartul conduce maşina şi vorbeşte la telefon ceva de-o răzbunare, în timp ce o voce de la radio anunţă ploaie cu averse şi parbrizul se acoperă deja de câţiva stropi.

Şi atunci mă întreb: bine, da’ cu mortu’ cum rămâne? Cum să rămână, e dus la groapă şi de la groapă n-ai cum să-l mai întorci, viaţa merge înainte şi personajul cel îndurerat se va răzbuna cu siguranţă, spre bucuria tuturor celorlalte personaje care mai rămân întregi până la final.

Nu ştiu de ce, dar faza asta mă face să mă gândesc la ştirile noastre de pe Realitatea/Antena 3/ProTv, când tragedii umane care ne urmăresc zile întregi sunt urmate de ştirea că la o horă tradiţională din nu ştiu ce sat, ţăranii s-au îmbrăcat în cele mai frumoase straie.

Bine, da’ cu tragedia cum rămâne? Sau gata, dăm ştirea şi ne vedem de altele? Rar am văzut cazuri în care dramele să revină în atenţia publică cu posibilităţi de rezolvare, şi atunci se face un bâlci de nu s-a mai văzut, mare minune că nu se dă şi-o petrecere.

Îmi pare rău, frate, da’ n-am cum să te ajut! Ba ai cum să-l ajuţi. Îi arăţi că-ţi pasă, nu-i întoci spatele şi pleci.

Am văzut ţări în vest, unde oamenii sunt  educaţi să te întrebe, când te văd dezorientat: pot să te ajut cu ceva? Şi te privesc aşa insistent, că ţi-e imposibil să le refuzi gestul. Pentru că acei oameni ştiu că, îndreptându-şi atenţia spre durerea altora, e un simplu semn de solidaritate. Simplu, dar fericit.

Şi acum îmi vine în minte iar o secvenţă  – din alt film, nu aşa de poliţist – când personajul distrus se plimbă cu mâinile vârâte până la coate în pardesiu, cu capul în jos, lovind din când în când cu piciorul vreun gunoi de pe stradă, în care un cerşetor – negru, de cele mai multe ori – îl opreşte şi-l întreabă:

„Sorry, man! Can I help you or something?”.

Un cerşetor, hâm.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Sorry, man!

  1. Aşa e cum spui. Chiar ce se întîmplă cu oamenii loviţi de soartă după ce se încheie ştirea şi Andreea Esca îi zîmbeşte fermecător lui Busu şi-l înteabă dacă a doua zi poate merge la schi? Probabil că nu vom afla niciodată.

  2. ioanabogdan zice:

    Asta ca să fiu în ton cu Esca.

  3. delaskela zice:

    stirile, cinismul lor cumva triumfal, cumva iti e usor sa ghicesti uneori chiar o anumita placere a rostirii raului…nu e obiectivitate, si nu e nimic crestinesc aici….e doar o voluptate stranie…solidaritatea, hm…

  4. Mihai zice:

    personajul distrus se plimbă cu mâinile vârâte până la coate în pardesiu, cu capul în jos, lovind din când în când cu piciorul vreun gunoi de pe stradă, în care un cerşetor – negru, de cele mai multe ori – îl opreşte şi-l întreabă:

    “Sorry, man! Can I help you or something?”.

    Un cerşetor, hâm”.
    Scena asta exista si in viata reala, nu doar in filme, am trait-o eu. Mi-a ramas in minte de acum vreo zece ani. Are poate o semnificatie pe care inca n-o inteleg. Eram in Gara de Nord si asteptam pe cineva, nu mai stiu pe cine. Eram imbracat urat, deprimat si n-aveam chef de nimic. In gara, aceeasi fauna ca de obicei. La un moment dat, privirea mi s-a oprit pe un cersetor care manca paine cu smantana dintr-un borcan. Nu-l vedeam pe om, priveam prin el ca prin sticla, ma gandeam la ale mele. Dar cersetorul mi-a vazut privirea si a crezut ca mi-e foame. Si cu un gest firesc, a aratat spre borcanul cu smantana si mi-a facut semn sa ma apropii, sa mancam impreuna. Am tresarit, am inceput sa rad (oarecum jenat) si i-am facut semn ca nu-i nevoie, ma descurc. Si am plecat.

  5. ioanabogdan zice:

    Foarte tare, Mihai! Asta da amintire 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s