Feed-back


Toată lumea aşteaptă un feed-back. Dă-mi un feed-back. Eu despre feed-back am învăţat la biologie, nu ştiam pe atunci cât o să devină de celebru. Foarte puţini zic: spune-mi şi mie ce-ai făcut după. Parcă nu sună aşa convingător, parcă sună a formalitate, hai să-i zic ăstuia să mă sune, să-l mai încurajez un pic. Dar feed-back-ul are autoritate. Da, înseamnă că pe om îl interesează viaţa ta, întrebările şi problemele tale…

Mie mi se întâmplă un fenomen ciudat. Nu primesc feed-back-uri, dar dau o grămadă şi fără să mi le ceară nimeni. Când rar mi se întâmplă să primesc, mă simt deosebit de importantă. Cu impresia asta, posibil greşită, încerc să le ridic moralul celorlalţi, informându-i cu privire la fiecare pas pe care-l fac. Ca acum, de exemplu.

Deşi n-am înregistrat nicio realizare astăzi, viaţa mea a fost deosebit de tumultoasă la nivel interior. Practic, m-am plimbat cu taxiul prin tot Bucureştiul şi am ajuns în Irish Pubul de la Unirii, unde mă aştepta o prietenă să mai povestim. Din păcate, eram aşa obosită de drumurile făcute, încât abia am scos două vorbe.

– Şi cu…?, m-a întrebat ea.

– Dă-l în mă-sa.

– Şi cu… ?

– Dă-o-n mă-sa.

Acum îmi pare rău că am fost aşa ursuză. Prietena mea, în schimb, mi-a dat o mulţime de feed-back-uri.

– Eu sunt bine, mi-a spus ea, radiind toată.

– Da?

– Da. Şi s-a ridicat în picioare, învârtindu-se în cizmuliţele negre, de pisică.

– Într-adevăr, am remarcat, arăţi foarte bine. Şi cum?…

– Păi să-ţi spun…

Cel mai complicat mi se pare când abia aştept să-i dau un feed-back cuiva care n-are niciun chef de feed-back-ul meu. Adică să ţin un fel de monolog. Tipul ăsta de feed-back se întâmplă cel mai adesea la telefon.

Prin mail, feed-back-ul îndeplineşte toate condiţiile de feed-back. N-are nicio vină că există. Ai primit feed-back-ul, trebuie să-l citeşti. Dacă nu-l citeşti, poate că vii la serviciu degeaba, când eşti concediat de două săptămâni. Poate ai pus o întrebare la HR: când primim salariul? Şi feed-back-ul: care salariu, vă informăm că nu mai sunteţi angajatul nostru de 14 zile calendaristice.

Deci cel mai important feed-back e cel scris. Verba volant scripta manent. Telefonul îl mai închizi, întâlnirile le mai sari. Dar mailul degeaba îl ştergi.

Uneori cred cu tărie în rolul meu semnificativ din existenţa celorlalţi. Atunci îi sun pe oameni, convinsă că şi lor le e la fel de dor. Cu cât sunt mai convinsă de asta, cu atât mai ratată e convorbirea.

– Putem vorbi mai târziu, sau…?

– Acum am intrat pe uşă. Te sun eu în cinci minute, sau…?

– Saluuuut! Ce faaaaci? Mi-e dor de tineeee! Auzi, vorbim mai încolo că acum am ceva urgent. Ok?

Aşa verific cât sunt de sincere dorurile mele.

Am mai observat că, atunci când vreau să replic veninos, o fac în scris. Telefonic, numai când n-am de ales. Dar astea nu mai sunt feed-back-uri. Adică, cine aşteaptă să fie luat la şuturi? Nimeni. Şi totuşi, am observat că oamenii sunt avizi după aşa ceva. Aşa de avizi, încât cele mai usturătoare schimburi de mailuri pot ajunge pagini de ziar. Unul clasic, care mie îmi place mult, răspunde la „de ce?” şi poate fi utilizat şi verbal e ăsta: „Ca să se mire proştii”.

Acum ani buni, predam româna într-un liceu de băieţi. Ca să-mi completeze norma, directorul şcolii mi-a dat şi câteva ore de franceză. Cumplit. Pentru că erau doar vreo două ore pe săptămână, şi alea cu aceeaşi clasă, şi alea una după alta. Luni, de la 8.00 la 10.00. La 8.00 fix n-a ajuns nimeni, niciodată. Nici eu, nici ei. Pe la şi un sfert apăreau cei mai matinali. Eu, dacă atingeam performanţa unui 8 şi un sfert, la cât de buimacă eram, îmi reuşea sigur o japoneză ceva. Nu refuz franceza, dar nu e nici preferata mea. Odată, s-a întâmplat  ca un elev să mă întrebe cum se zice la păstârnac sau sfeclă, nu mai ştiu. Am răspuns fără să clipesc:

– Ciocu’ mic, că aici eu pun întrebări. Şi mi-am continuat poliloghia.

În pauză, am dat buzna în cancelarie şi am căutat repede un dicţionar. Am aflat de păstârnac şi alte câteva soiuri rare şi mai puţin rare. Sau sfeclă. Cred că sfeclă era, că ajunsesem să mă interesez despre cum se prelucrează zahărul. În fine. Şi la ora a doua, aşa, pe la mijloc, mă întorc eu spre elevul curios şi-l întreb:

– Ia zi, ce voiai să ştii?

– Cum se spune la sfeclă, doamnă!

– La sfeclă. Îhâm, am făcut eu pe gânditoarea, am tras aer în piept şi-am început.

– Sunt multe de spus… Termenul uzual este cel de… Dar mai există şi… În unele ţări…

Poate şi de-asta mie-mi place mai mult să dau decât să primesc feed-back-uri. E mai sigur.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Feed-back

  1. Mirela zice:

    1.In afara de parinti nicio alta persoana nu este dispusa sa dea un feed-back …..

  2. Mirela zice:

    …la inceput logodnicul/sotul, da, este atent sa dea un feed-back ….
    …mai sunt cei care sunt singuri si care inteleg cat de important este un feed-back ….

    O zi frumoasa!

  3. Nicole zice:

    Dupa lectura acestui text am pus mina pe telefon si am sunat-o pe mama. 🙂

  4. Mihai zice:

    Tu chiar scrii frumos. Si chiar ma faci sa rad! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s