Profesiunea mea


A fost o vreme când trăiam fericită la persoana întâi. Cred că vremea copilăriei. Pe urmă, puseurile de fericire lăuntrică, generate doar de simpla împăcare cu propria-mi fiinţă, au devenit rare, din ce în ce mai rare.

A urmat împăcarea cu restul lumii. Din coconul meu liniştitor, a trebuit să ies, să-mi împac fiinţa cu ceilalţi. Greu. De unde-atâtea puseuri de fericire. Mai degrabă de orgoliu, de patimă, de frică. Dar eu am continuat. Tot greu. Nici urmă de fericire. Mai degrabă de opusul ei, de pierderea speranţei, credinţei, siguranţei în mine însămi. Dar eu am continuat. Dumnezeu m-a văzut chinuindu-mă cum urc dealul, cu un pietroi în spate şi un zâmbet tâmp pe faţă şi, fără să mi-o spună, mi-a dat de înţeles că împăcarea cu lumea nu e altceva decât împăcarea cu El. Că a-L nega e ca şi cum i-ai nega creaţia. Şi totul a început să aibă sens.

Când, deodată, nu ştiu dacă fericirea, ci pacea lăuntrică. La urma urmei, împăcarea cu mine însămi, cea de azi. Peste o lună şi ceva împlinesc 35 de ani. Şi totuşi, adorm împăcată. Facturile nu mă mai sperie. Sistemele bancare, corporaţiile, tendinţa lor de a te înrobi. Un preşedinte nemernic, un guvern incapabil, un popor mic – a discuta despre ele înseamnă, de fapt, un act de snobism, de complacere la nivelul suprafeţei lucrurilor. Ca şi cum ai discuta despre gătit. Cu toţii, cu vârsta, discutăm despre preşedinte, economia dezastroasă, găurile din stratul de ozon, sisteme bancare, corporaţii, gătit, ultimele filme de la Mall, ultimele tendinţe în modă. Mă uit la bunica. Ea nu discută despre tendinţele din modă, nici despre filmele de la Mall. Nu pentru că n-ar vrea. Dar nu mai poate ieşi din casă. În schimb, vorbeşte despre politică internă şi externă, economie sau cum a gătit mielul de Paşte. Nimic despre viaţă, moarte, relaţia ei cu lumea.

Vezi, Buni, aş vrea să-i zic, de-asta m-am făcut eu poetă, ca să fiu autorizată să vorbesc despre viaţă, moarte, iubire şi relaţia noastră cu lumea, la orice vârstă. Bunica m-ar privi cu amărăciune. Autorizată? Despre viaţă şi moarte? Iubire? Pe cine mai interesează? De la o vârstă, nu mai pomenim nimic despre ele, e tabu. Pe la 25 de ani se pierde totul. M-aş hazarda să spun – inocenţa. Şi atunci ne fabricăm o lume în care să părem ancoraţi. Interesaţi. Deosebit de interesaţi, deşi ştim că am pierdut tot. M-aş hazarda din nou – inocenţa, adică. Cei mai credincioşi dintre noi caută o idee nobilă pentru care să lupte, în speranţa că vor fi salvaţi. Ceilalţi îşi propun doar să trăiască. Sarcină deloc uşoară. În timp ce norocoşii se salvează, cu siguranţă, prin iubire. Păcat însă că puţini cunosc calea asta.

Mă uit la bunica. Cum şterge ea praful aşternut peste noptiere. Cum spală ea cu grijă farfuriile, pe o parte şi pe alta, cu aceeaşi cârpă portocalie ruptă dintr-un prosop vechi, deşi i-am spus măi Buni, nu vrei tu să-ncerci o lavetă? Nu, mi-a răspuns şi a râs, nu ştiu ce-i aia lavetă, aşa m-am obişnuit. Mă uit cum amestecă ea cu răbdare în cratiţă, cum scutură bine lingura de lemn, mă uit cum nu s-a schimbat deloc, de pe vremea când aşteptam, cu nările tremurânde, să-mi răstoarne ceva în farfurie. Mă uit la ea împăcată, deşi acum ştiu cum e ea de fapt. Îi cunosc temerile, ezitările, poate limitele.

Ştiu acum, nu e bunica perfectă. Nici eu nu sunt nepoata perfectă. Nu mai suntem de mult perfecţi. Nimeni nu e perfect. Deşi mă priveşte uneori intens, ar vrea să mă vadă pe o scenă, frumoasă şi veşnic tânără, la braţul unui bărbat seducător, infinit de bun. Mă priveşte aşa, uneori, cu un oarecare regret. Şi totuşi adoarme împăcată şi are 85 de ani. Cu timpul, adormi din ce în ce mai împăcat.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Profesiunea mea

  1. Florin zice:

    Bunica ta ştie să guste micile bucurii ale vieţii. Să-i dea Dumnezeu sănătate!

  2. Dan Gheorghe zice:

    atat de frumos scris! si totusi o umbra de mahnire apasa pe aceste ganduri. cred ca e vorba de impacare. impacarea cu necazurile lumii, ale noastre, ale fiecaruia. ca si cum izbavirea noastra n-ar fi pe lumea asta. oare chai rnu e pe lumea asta? si totusi, cata dreptate ai in tot ce spui…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s