Flormar&Pasajul Universităţii


Ieri, deschideam sticluţa de ojă Flormar şi mi-am adus aminte de Pasajul Universităţii, pe când nu devenise încă aranjat şi sofisticat ca o curvă de lux.

Poate că – fac şi eu ca Proust – inscripţia de pe sticluţa cu ojă, ori poate simplitatea ei rustică, în timp ce întindeam pasta sclipitoare sub soarele torid, în papuci din plastic şi fustă lungă, cu o floare prinsă în spatele urechii, ca o ţărăncuţă gătindu-se să iasă în târg, poate că toate astea m-au dus cu gândul departe, către un spaţiu urban cochet, pe care-l frecventam aproape zilnic.

Nu ştiu cum a fost Pasajul Universităţii din Capitală înainte să-l cunosc eu, însă pe când locuiam  în centrul Bucureştiului, el era asemeni unui bazar ciudat şi cosmopolit, cu două anticariate, stand de ziare, librărie şi centru foto, magazin de pantofi (oh, Doamne, câte drame financiare s-au consumat numai traversând pasajul dinspre Batiştei spre Muzeul de Istorie, câte destinaţii brusc zădărnicite, căci mă întorceam repede acasă, fără un bănuţ în portofel, deturnată de la itinerariul stabilit iniţial, strângând la piept perechea de sandale ca pe o comoară).

La toate se adăuga un magazin foarte şic de cadouri. Mărţişoare, eşarfe, cutii artizanat, lenjerie, ţigări şi ciocolată, stilouri şi abţipilduri, coşuri din răchită, din care-mi făceau cu ochiul sticluţele cu ojă Flormar. Ei, puteam să intru fără să cumpăr una?

Vizavi era standul cu ziare şi reviste. Era singurul loc, exceptând librăria Muzeului Literaturii, unde mai găseai o revistă ca Luceafărul ori Convorbiri literare.

De restul banilor îmi cumpăram cornuri şi cafea. Citeam revista cocoţată pe scaun, într-o cafenea prin geamul căreia zăream siluetele umane tranzitând grăbite pasajul, spre destinaţiile lor.

Aş fi rămas acolo ore întregi. Seara, târziu, eram tristă. Aurolacii transformau spaţiul în loc de odihnă sau dezmăţ, în funcţie de efectul drogurilor. Pungile golite de praf erau transportate de colo-colo de curenţii puternici de aer din pasaj. Din gura de metrou se auzeau acum desluşit trenurile mugind sub pământ, ca nişte animale rănite.

Azi Pasajul Universităţii e luminat şi dichisit, ţi-e milă să calci pe gazonul artificial în care a investit Primăria Capitalei. Eu aş fi investit într-un program de motivare a aurolacilor. I-aş fi dus la muncă pe toţi. Le-aş fi dat bani numai să vândă şi în alte zone ale Capitalei revistele de cultură, aşa cum se vinde Libertatea prin tramvaie.

Mi-e dor de sticluţele Flormar, de culorile pastelate, delicios de vii, care-mi făceau cu ochiul în timp ce descindeam în pasaj ca în mine însămi, lovindu-mă cu fericire egoistă de diferitele chipuri ale mele. Apoi mă retrăgeam în cafenea şi, amestecând cu linguriţa, odată cu chipurile mele, zahărul fin din lichidul negru, sorbeam aroma cafelei, mă hotăram cine sunt şi ce am de făcut şi ieşeam din nou la suprafaţă, gata de următoarea confruntare cu jungla.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Flormar&Pasajul Universităţii

  1. Lil zice:

    Proustianismul declanşat de oja Flormar răscoleşte şi de data asta un proustianism mai vechi, provincial, fascinaţia faţă de ceea ce însemna Pasajul Universităţii în 1979, când l-am descoperit într-o vacanţă de iarnă.
    Vine cu soluţii la crize de creştere pe bloguri, ca un efect de după o criogenizare: brusca reamintire a unor versuri (probabil Esenin) uitate (deşi cântate, probabil Bertzi): „Te-am trăit, sau te-am visat doar, viaţă?”…şi uite-aşa se face raiul.

  2. ioanabogdan zice:

    Lil, eu sper că am trăit-o. Dar cineva îmi spunea că timpul face ca întâmplările trăite în trecut să pară că nu mai fac parte din tine. Şi totuşi, eu, cu fiecare clipă trăită, le simt cum fac mai intens parte din mine. Cum era Pasajul Universităţii în ’79?

  3. Lil zice:

    În centrul pasajului (între intrările dinspre Universitate şi Teatru şi ieşirile dinspre Colţea şi Muzeul de Istorie, sau invers) se afla un café-bar gen acvariu circular. Acolo am intrat prima dată, invitată de o verişoară un pic mai mare, deja studentă. Era între Crăciun şi Revelion, oamenii păreau relaxaţi, muzica, atmosfera, luminile- aproape incredibile. Fumul- aromat, căci încă se mai găseau, oarecum la liber, ţigări bune (More -slim, superlong, ciocolatii la culoare, cu totul altfel decat cele de azi, St. Moritz, ş.cl.), înainte ca „piaţa” să fie invadată de ţigări chinezeşti, bulgăreşti şi albaneze (Double Horses, Ancien Porcelaine- aşa zise, de fapt cei care s-au încăpăţânat să le fumeze au ajuns bibelouri mai repede decât alţii, Apolonia, Arberia, bienstiutul BT). Apoi s-au retras şi acestea, pentru a face loc noilor oferte autohtone: Club, Record, Bucegi („Moartea pe Schiuri”, pour les connaisseurs). În comparaţie cu acestea din urmă, Carpaţii cu filtru sau fără (de Sfântu Gheorghe sau de Timişoara), Cişmigiul, Unirea, Doina, Tomisul, Ateneul (mentolate!), chiar şi Snagovul -erau un parfum!
    Deci conta foarte mult fumăritul liber, de fapt asta era „ideea” sub unghiul căreia vedeam lumea, prin urmare şi locul numit în acest univers „Pasajul Universităţii” îl priveam din perspectiva valorii lui de fumoar şi…fumeur; de aceea divagaţia mea a depăşit orice limită scuzabilă a proustianismului, trecând deja în naratomania lui Zaharia Fărâmă. Chiar aşa! Mai mult ca sigur, pe locul pasajului cred că a fost o pivniţă cu semne şi într-o zi, pe neaşteptate, îl vom zări pe Iozi la comanda trenului angajat pe sensul Aviatorilor, spre pădurea Băneasa…
    Cei aflaţi la măsuţele barului se tratau cu Café-Frappé, Mazagran, Îngheţată Coupe Jacques şi Parfait, Profiterol- în planul în care eram direct interesată. Băuturile cred că se aliniau de la Havana Club lichior (liqueur, mă rog) de banane şi de cacao cu gheaţă în sus.
    Era o lume boemă dar aşezată în felul ei, binecrescută, leneşă din snobism, cochetă. Puteau fi văzute de-aproape acolo legende vii de la Naţional, Teatrul Mic, Notara, Bulandra, chiar şi Giuleşti. Probabil şi scriitori, obnubilaţi, sub aspect uman, de specificul creaţiei lor.
    Deci barul acvariu cu Mazagran a însemnat într-o primă instanţă Pasajul Universităţii. Apoi au venit, în repetatele rânduri când drumurile mă duceau pe-acolo, micile magazine de unde se puteau achiziţiona rochiţe confecţionate la noi, tricouri, bijuterii, cosmetice, jucării, flori -toate păreau rătăcite pe-acolo, de unde caracterul lor de unicat şi, culmea, la preţ de chilipir! Nu mai ţin minte dacă era şi anticariat pe atunci în pasaj, mai degrabă da, dar o papetărie era cu siguranţă. Era mult mai curat decât după 1989, poate nu ca acum, nici vorbă de aurolaci şi pungi, doar cerşetorii şi ciudaţii locului. Decenţi, cumva.
    Pasajul a mai fost restaurat şi înainte de 1989 şi, de la restaurare la restaurare a devenit, cel puţin pentru mine, doar o amintire palidă a ceea ce a fost.
    De fapt cred că filmul meu s-a rupt în dimineaţa zilei de 22 decmbrie 1989, pe la 8, când chiar în faţa intrării dinspre Universitate nişte indivizi spălau de zor urmele de sânge.
    Asta mă face să mă gândesc (cel puţin în acest moment) la Pasajul Universităţii ca la inima oraşului. Dar, sigur, ca orice metropolă ce se respectă, Bucureştiul are mai multe inimi. Şi mai multe vieţi, fireşte.
    Foarte frumoasă poza dinspre duty-free!

  4. ioanabogdan zice:

    Excelent! Probabil, da, Pasajul Universităţii e una dintre inimile oraşului. Mulţumesc de retrospectivă :), încântător, îmi amintesc de ţigările More ciocolatii, eu văzusem la rudele mele bogate din Cluj, celelalte mărci le cunosc… le-am prins cumva, părinţii mei nu erau fumători, dar bunicii erau… Nu ştiam de cafe-barul circular, nici de mărfurile autohtone. Mai ştiu cu precizie că, la doar o staţie mai sus, la Fondul Plastic, găseai rochiţe din pânză topită, sandale unicat, bijuterii şi alte preţiozităţi. Mi-o amintesc pe mama cum le proba, le ridica cochet preţul şi preţul – piperat – n-o speria defel. Îţi lăsai frumuşel salariul, dar nu mureai de foame. Sau: oricum mureai de foame. Cred că fugea de la serviciu – lucra la BCU, doar trebuia să semnezi condica, nu? – şi-şi cumpăra ce-şi dorea sufleţelul, fără copil pe cap. Cu mine de mână doar făcea investigaţii. Mai era varianta când mama intra în criza schimbării garderobei şi atunci cumpăra pliculeţe de Galus. Vopseam împreună tot ce aveam prin casă din pânză topită…

    Poza nu e dinspre duty-free, e spre duty-free. Interesant loc 🙂

  5. Lil zice:

    Da…da…şi eu îţi mulţumesc pentru reminiscenţa Fondului Plastic. În Bucureşti mai era unul la Hanul cu Tei. N-am mai fost de ani de zile în zonă. În Craiova şi-a mutat locaţia şi nu mai comercializează rochii, bluze, fuste, sandale şi genţi. Da, preţurile erau piperate. Dar nu era un sacrificiu să-ţi iei o geantă cu 1000 lei (în condiţiile în care salariile părinţilor erau de 3000-4500 lei, sau chiar ca stagiar, cazul meu din ’87-89, de 2000 de lei) din moment ce mâncarea, întreţinerea, curentul, telefonul erau foarte ieftine. Întreţinerea, de exemplu, la un apartament cu 4 camere şi patru persoane nu ajungea la mai mult de 400-500 lei. Fireşte, nu sunt o „nostalgică” în sensul politic al termenului. Deşi, dacă mă uit la ce se întâmplă acum, parcă cel puţin la nivelul societăţii civile, atât cât era, se respecta ierarhia valorică. De fapt şi partidul a dus la un moment dat politica „avem destui oameni cu dosare bune, acum e nevoie şi de profesionişti”. Iar dacă se-ntâmpla să se aciueze pe undeva piloşi, erau discreditaţi tacit şi marginalizaţi de comunitatea respectivă. Acum putem, teoretic, să ne exprimăm liber. Dar tot mai mulţi se tem deja şi de asta. Şi oare mai putem gândi liber? Nu mai spun că cei mai mulţi membri ai societăţii ce se revendica de la principiile materialismului dilectic şi istoric erau nişte idealişti.
    Am trecut şi prin faza cu galusul, printr-a noua şi-a zecea. Uneori, ca să obţinem „modele” strângeam din loc în loc obiectul vestimentar cu o sfoară şi ca să iasă cel mai tare efect „plastic” în unele locuri aplicam , una după alta, la 1-2 cm, sfori concentrice. Ajunseserăm să ne vopsim şi ciorapii, acţiune culturală cu un efect interesant când ne prindea ploaia pe stradă: ne-ntorceam acasă cu modele direct pe piele, ca şi cum am fi făcut parte dintr-o specie rară.
    Ce mai, curat duty-free!

  6. ioanabogdan zice:

    Ciorapii vopsiţi cu Galus erau într-adevăr o ocupaţie a comunităţii feminine :)). Nici eu nu sunt nostalgică, dar nici răspunsuri n-am găsit încă. Pentru că mă tot întreb unde e răul mai mare, în capitalism ori comunism. Că se apropie comunismul mai mult de utopia fericirii, pentru că a furat la greu concepte din gândirea creştină, e evident, dar tocmai de asta devine tot atât de periculos, întrucât separă individul de realitate. Un imens ospiciu ăsta e comunismul. Un zbor deasupra unui cuib de cuci. Capitalismul e ancorat în realitate, însă iubim chiar aşa tare această realitate? Sau nu suntem pregătiţi încă pentru legile junglei? Eu n-am găsit răspunsul la niciuna dintre întrebările astea.

    Nu, nici eu nu cred că putem gândi liber în interiorul unei societăţi de care suntem legaţi prin cordonul ombilical mai ceva decât cu lacătul. Fără Galus mai puteam sta, dar mai poţi să stai fără pâine feliată? Fără paşaport şi carduri? Fără coafor, epilator, ondulator şi maluri? Poate doar unii dintre noi, care ne-am repliat tot atât de uşor în 89. Dar şi noi, ăştia, avem alte nevoi. În fiecare zi altă nevoie. Care creşte, devine uriaşă pe zi ce trece. Şi atunci normal că nu mai acţionăm, nu mai gândim liber.

    Să zicem, ca o primă concluzie pe care aş trage-o legată de chestiile astea, că aveam capul mai limpede în comunism. Că aveam capul mai limpede, culmea, în interiorul unei fabulaţii. Să zicem că era ca atunci când îţi pui ochelarii ăia cretini la filmele în 3D.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s