Familia, prima biserică


Îmi plac familiile numeroase. Fără să fiu o familistă, adică o habotnică a conceputului de familie. De fapt, îmi plac familiile. Pentru că nu mi le pot imagina altfel decât numeroase şi întemeiate pe un anumit soi de comunicare şi dedicaţie. Am fost singură la părinţi şi ai mei, destul de împrăştiaţi şi necomunicativi. Aşa că mă simt confortabil în interiorul familiilor unde rolul fiecărui membru e bine delimitat, unic cumva. Într-o „familie” din trei membri lucrurile stau întotdeauna la fel. Odrasla e în centrul atenţiei sau nu e. Dacă părinţii divorţează, e limpede. Centrul nu există, n-a existat niciodată. Familia n-a existat. De „familiile” fără copii nici nu mai vorbesc. Cumva, continuitatea pe pământ trebuie asigurată.

În familiile cu mulţi copii, fiecare are parte de reprezentaţia lui. Străluceşte pe scenă, în aplauze unanime, apoi dispare, căci vine rândul celuilalt. Vedeta e întotdeauna răsplătită cu imediată afecţiune, e pusă în capul mesei, cinstită cu hrană, ascultată.

Aici, la S., am cunoscut una dintre aceste familii. Neamurile sunt răspândite în aceeaşi curte, peste gard, ori la câteva case mai încolo. În fiecare zi cineva face piaţa. Întotdeauna altcineva.

Magazinele sunt situate departe de zona caselor. Aventurarea în universul lor e echivalentă cu mersul la vânat. Cine se întoarce cu roşii, castraveţi, făină, zahăr, ouă, plus mici atenţii pentru fiecare membru al familiei e desemnat eroul zilei.

Dar ca să fii erou şi a doua oară, e bine să nu întinzi pelteaua. Gesturile continue de generozitate ori atenţie înseamnă desconsiderarea rolului celuilalt. Cineva trebuie să facă întodeauna ceva ce altcineva nu poate face. Altfel zis, trebuie să te retragi la timp. E prima regulă a jocului. Cine pleacă la vânat nu are voie să gătească. Cine găteşte nu are voie să părăsească curtea. Cine deretică prin casă nu are voie să părăsească casa. Cine piaptănă grădina şi piguleşte plantele sau hrăneşte animalele are dreptul la o baie. Cine citeşte e respectat, lăsat în pace şi hrănit în tăcere. Cine stă e mort sau bolnav. Cine e bolnav e îngrijit.

În toată această rânduială, cineva reuşeşte o performanţă. Fie gastronomică, fie „vânătorească”, fie de altă natură. Dacă e una excentrică, ieşită din comun, cu atât mai bine. Acela e desemnat erou. Eroul zilei. Aplauzele celorlalţi îi asigură un somn liniştit, fără vise, până în zorii zilei. Visele sunt pentru pierzători.

A doua regulă a jocului e să nu dezertezi. A te retrage la timp nu înseamnă a te retrage de tot. Jocul presupune aşadar un pas înainte, unul înapoi. Un fel de stat pe loc, o întreţinere a echilibrului, căci creşterea spirituală e pe verticală. Chiar dacă dispari o vreme îndelungată din peisaj, trebuie să te întorci. Mai întremat, cu forţe noi.

Oricât de sumbru ar părea, trebuie să spun că e bine chiar şi atunci când unii se întorc – important e că se întorc –  cu picioarele-n faţă, spre a fi îngropaţi. Pentru că  orice dispariţie totală din familia monolitică ameninţă structura întregului. Ce sens are, altfel, existenţa noastră terestră, dacă nu reîntorcerea trupurilor la lutul din care am fost plămădiţi? Împlinirea noastră spirituală nu se face aici. Lutul nu străluceşte, dar străluceşte crucea din care el se înalţă majestuos, de vreme ce omul – trup şi suflet –  a găsit calea dreaptă.

Îmi amintesc de dezertarea lui Nilă, Achim şi Paraschiv din Moromeţii. Plecarea lor la Bucureşti, ezitarea lui Nilă, maliţiozitatea lui Achim, performanţa lor derizorie odată ajunşi la Capitală. Plecarea lor a însemnat pentru familie o trădare. Tatăl se duce la Bucureşti să-şi recupereze fiii rătăcitori. Îi descoperă lipsiţi de strălucirea de altădată. Nici el, tatăl, dislocat din vechiul corp al familiei, nu mai are strălucire. Traseul ulterior al băieţilor e văduvit de anvergură. Fiecare se pierde lent, dar sigur, în marele anonimat al metropolei.

Ajuns în satul lui, Ilie Moromete e distrus sufleteşte. Gânduri, îndoieli, teama de moarte. Dar ajuns aici, chiar dacă „satul tradiţional e în declin”, aşa cum au tot spus comentatorii Moromeţilor, „ăl bătrân”, cum l-ar numi locuitorii din S., îşi recapătă strălucirea. Una mai blândă, mai tomnatică. Abia acum uriaşul rol e asumat, rotunjit, dus până la finalul piesei. Abia acum spectatorii se ridică în picioare şi aplaudă. El se re-integrează, răspunzând aşteptărilor comunităţii. Pleacă, dar se întoarce cu alte idei. E tot el, dar înnoit. Structura familiei se reclădeşte. Drumul la Bucureşti pentru recuperarea fiilor compensează desprinderea lor din monolit.

Probabil că am iubit romanul lui Preda mai cu seamă pentru că e vorba despre familie în sensul în care înţeleg eu cuvântul. Fiindcă sunt mulţi care îl rostesc fără să-l priceapă, fără să-l fi trăit vreodată. Pentru că, dacă am vreo certitudine cu privire la familie, aceea e că familia e prima biserică în care intrăm, că familia se trăieşte şi e tot atât de adevărat că ea se întemeiază. Cu greu.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Familia, prima biserică

  1. delaskela zice:

    ”familia e prima biserică în care intrăm” – simplu si profund spus

  2. nb zice:

    mai degraba, familia e prima biserica unde ni se dezvaluie sacrul. relatia – comuniune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s