Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu


Un film în regia lui Andrei Ujică, cu Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu în roluri principale. Cu Constantin Pârvulescu, Zoe Ceauşescu şi atâţia alţii în roluri secundare. Un documentar pe nume “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Premiera peliculei a avut loc sâmbătă, 30 octombrie, şi poate fi văzut acum în suficiente cinematografe din ţară.

Chit că s-a tot spus că literatura şi cinematografia e covârşită de tratarea epocii ceauşiste, iată că, întocmai ca orice trend, s-a ivit din tocmai această tendinţă de bagatelizare a unui trecut cu gust de bomboamne cubaneze şi reversul ei: „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”. Atenţie, nu „biografia”. Intenţia e destul de transparentă după ce vezi filmul. O nouă perspectivă regizorală ilustrează acum mai puţin culpa unui dictator tiranic şi mai mult culpa colectivă a românilor sub Ceauşescu. Mai precis, ni se spune pe şleau că, pe lângă păcatul pe care ni l-am făcut acceptând de bunăvoie un regim comunist când puteam să trecem Dunărea înot, la sârbi, să spunem (momente desprinse din realitatea ceauşistă surprinse excelent în filmul din 2006 “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”,  în regia lui Cătălin Mitulescu, cu Dorotheea Petre şi Timotei Duma în roluri principale), se mai adaugă şi acela al ipocriziei. În producţia lui Andrei Ujică, rolurile acuzatului şi acuzatorului se inversează. Prin „vocea regizorului”, „Ceauşescu” acuză, românii sunt vinovaţi că şi-au ucis fără milă conducătorul căruia îi aduceau, altădată, osanale. Un singur exemplu e edificator. La al doisprezecelea congres, când Constantin Pârvulescu se arată revoltat în plen de nesfârşitele realegeri ale lui Ceauşescu, nu preşedintele ţării e cel care reacţionează violent, ci membrii Comitetului Central care continuă să aplaude, de teamă ca nu cumva să scadă stima de sine a preşedintelui. Personajul lui Andrei Ujică nu e un mincinos, ci un minţit. Când i-au dibuit călcâiul lui Ahile – patima pentru ideologie – cei care l-au înconjurat cu aşa-zisă dragoste au făcut din el o maşină de stors bani, mai exact, de furat. Înconjurat el însuşi lucruri scumpe, îmbrăcat în cele mai bune haine, locuind cele mai luxoase case, soţilor Ceauşescu li s-a livrat ceea ce au aşteptat de la viaţă: confortul de care au fost privaţi în copilărie. Dar a ştiut Ceauşescu sau n-a ştiut că e minţit şi că, la rândul lui, minte? Unii spun că era prea isteţ să nu-şi dea seama. Ca şi poporul pe care-l conducea.

În pelicula lui Andrei Ujică, odată cu fiecare vizită prezidenţială prin prăvăliile din ţară se remarcă rafturile pline ochi de alimente. În conformitate cu „planurile” care ilustrează cifre mai mari decât în realitate. Dar, supriză, iată că într-o brutărie, Ceauşescu exclamă: „În provincie găseşti pâine mai bună!”. Şi să nu uităm că filmul e documentar, deci trucajele sunt excluse şi faptele vorbesc de la sine, înainte ca personajele să deschidă gura.

În rezumat, după moartea lui Dej, un tânăr zelos şi convins de ideologia îmbrăţişată se remarcă prin fapte deosebite. Mai întâi schimbă denumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. Ca secretar general al partidului, ia o poziţie fermă faţă de încălcarea pactului de la Varşovia. Când Cehoslovacia e invadată de armate sovietice şi de trupe ale altor susţinători ai pactului, Ceauşescu refuză să trimită armate, rămânând astfel fidel tratatului semnat. Îşi atrage imediat simpatia cehoslovacilor şi nu numai. Vizita lui Nixon din 1969 e şi ea punctată, fiind, de altfel, prima vizită a unui şef de stat american într-o ţară din Est. Realizările “bunăstării” de tip comunist sunt şi ele evidenţiate: brandul automobilistic Dacia, Casa Poporului, cartiere întregi de apartamente pentru populaţie. Ceauşescu apare în documentarul lui Ujică drept un bun diplomat, păstrând relaţii de “pretenie” cu toate ţările, dar parcă mai abitir cu nevasta şi copiii. Un Ceauşescu poetizat, aruncând priviri tandre către soţie şi care a smuls, de multe ori, râsete inexplicabile din partea spectatorilor din sală. M-am întrebat de ce. În fond, de ce să râzi, nu e nimic de râs, acest Ceauşescu e mai firesc şi mai plauzibil decât imaginea cinicului ireparabil, care a fost întreţinută şi de care n-a scăpat nici chiar odată cu împuşcarea sa.

“Sunt fiu de ţăran”, subliniază Ceauşescu în momentul în care i se conferă titlul de Doctor Honoris Causa, căutând să se disculpe parcă de titlul onorific prin aceea că ideologia l-ar obliga s-o facă şi pe-asta.

„Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!” face parte dintre ultimele sale replici, drept răspuns, totuşi, la brusca schimbare de macaz a anchetatorului care îi vorbeşte acum la pertu şi îi aruncă în batjocură „lasă placa asta!”. “Istoria va dovedi”, mai spune Ceauşescu. “Restul sunt falsuri, provocări”.

Nu ştiu dacă istoria dar, cu siguranţă, un film documentar bine documentat dovedeşte cel puţin că nu numai conducătorul unui popor poate fi vinovat de starea lui jalnică, dar şi poporul însuşi. Şi că, dacă un popor întreg a fost minţit, la fel de posibil este să se fi întâmplat şi cu însuşi conducătorul lui. Care a murit împuşcat cum nu merita să moară, ca şi poporul lui.

publicat în ziarul Lumina de joi, 4 noiembrie

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

  1. Tuţă zice:

    Nevăzând filmul, nu-l pot comenta, citind articolul, pot spune că pare a fi bun . Are dreptate doamna Ioana Bogdan, nu ştiu câtă vină a avut Ceauşescu faţă de dulăii de sub el care-l înşelau sistematic şi regulat. Din 1990 acei dulăi, prin rotaţie conduc ţara, numai c-au condus-o foarte, foarte rău, spre un dezastru total şi nu ştiu dacă vor mai da cont vreo dată, poate măcar moral, pentru această situaţie . Stau acuma şi privesc în urmă şi realizez că numai un sistem comunist mai poate salva această ţară de la nenorocirea în care a dus-o acest capitalism murdar şi nenorocit . Întradevăr este greu pentrucă astăzi dictează banul, dar dacă poporul va înţelege că nu va mai trebui votat pentru o pungă de făină şi o găleată de plastic portocalie şi vor vota din nou P.C.R. , atunci au să realizeze că au pus umărul la salvarea României de cei care ne-au furat şi ne-au batjocorit şi distrus în ăştia 21 de ani. Încă mai este timp de-a mai salva câte ceva, asta numai dacă se va vrea cu adevărat. Nu uitaţi că partide comuniste sunt în toată lumea şi luptă ca să trăiască toată lumea, nu numai o mână de parveniţi. La bună vedere !

  2. Lil zice:

    Perfect de acord cu concluzia Ioanei Bogdan.
    Câtuşi de puţin cu aceea a comentatorului. Poate stângă luminată, politică socială şi comunitară, dar nu dirijată de PCR şi nu în sistemul creat de el. Şi poate nici cu noile tipuri umane create de el.
    Din păcate „poporul” era la fel de neserios şi atunci ca şi acum. Chipurile făcea haz de necaz, recepta şi transmitea pe nerăsuflate glumiţele lansate de direcţia diversiune şi divertisment (ca să mai slăbească un pic strânsoarea) şi apoi îl apuca individualismul, chiverniseala, nici vorbă să se revolte sau să se solidarizeze cu cei puţini care aveau acest curaj. Iată cum a dăinuit poporul nostru în istoria recentă:

    „La al zecelea Congres a murit Andruţa.
    La al unşpelea congres a murit mămuţa.
    La al doişpelea Congres s-a accidentata Lenuţa
    Şi-aşteptăm cu interes
    Cel de-al treişpelea congres”.

    Sau:

    „Trăiască România. trăiască tricolorul
    Trăiască Ceauşescu la fel ca Aldo Moro”.

    Sau:

    „În grădina lui Ion
    A turnat statul beton”.

    „De-aş mai duce-o pân-la vară
    Cu cartofii din cămară”.

    „Caligula Imperator
    Şi-a făcut calul senator.
    Nicolae, mai galant
    Şi-a făcut iapa savant”.

    (asta de mai sus mi se pare chiar oribilă).

    Şi în sfârşit:

    „O clipă de sinceritate
    Şi-ajungi la securitate”.

    Dar acum vom vrea să mergem cu frunze şi flori, ca la arme, la mormântul celui a cărui hidoasă execuţie am aplaudat-o?
    La aşa vremuri, aşa eroism.

  3. ioanabogdan zice:

    Tare, Lil 🙂

  4. Lil zice:

    Dacă tot m-ai încurajat, mă obrăznicesc, dragă Ioana.
    Mi-am mai amintit una:

    „Două ministrese hâde
    a ales marele Vornic:
    Cum să mergă ţara Spornic
    când cultura e sub Gâde?”.

    Aneta Spornicu era ministra muncii sau a sănătăţii, cred, iar Suzana Gâdea era ministra culturii. La un moment dat. Nu sunt sigură dacă Vornicu era primul ministru sau preşedintele MAN , sau Ceauşescu însuşi.
    Se repetă istoria cumva? Sau numai un pic altcumva, cu singura diferenţă că ministresele nu-s hâde, da’ deloc, chiar dimpăotrivă.

  5. Dan Gheorghe zice:

    personajele defuncte par mai frumoase decat atunci cand erau in viata. traind in anii aceia – aveam 19 ani in 1989 – pot spune ca duceam ce se poate numi un trai neutru. nici pro, nici contra. n-am fost nici disident – oricum cuvantul asta nu exista in romania – asa cum n-am fost nici lingau. pur si simplu traiam. ca toata lumea. acum vad pe multi care se ridica si tipa, fac filme, latra, miauna. pentru ce? ce sa demonstreze? ce bine sau ce rau era inainte de ’89? cine latra sau face filme? cei care pana in ’89 aveau acelasi trai neutru ca si mine? de ce n-au latrat atunci? in fine, povestea e deja veche. deja in 20 de ani s-au nascut o gramada de „telectuali” care vor sa ne invete cum trebuie sa vedem noi, poporul, epoca lu’ nea nicu, cum s-o judecam. chit c-am trait atunci. dar nu, nu e suficient. trebuie sa vina nu stiu cine si sa ne spuna cum sa gandim. cum sa apreciem vremurile acelea. pe care – repet – le-am trait. nu mai spun de „telectualii” – facatori de filme – de care n-a prea auzit nimeni pana acum. asta e alta poveste. cum se folosesc unii de cate un subiect „gras”, ca sa-si faca un nume. de parca i-ar interesa pe ei cu adevarat ce a fost in epoca aceea. sa fim seriosi! nu vreau sa judec viata aceea. viata mea. dar nici nu accept sa vina un neica nimeni si sa ma invete cum sa-mi gandesc viata de atunci. nu-mi place spiritul de turma. fiecare a avut atunci viata lui. nu putem fi cu totii bagati in aceeasi oala si amestecati, pentru ca apoi sa iasa o „tinctura” general acceptabila. despre cum era poporul roman. despre cum erau conducatorii „iubiti”. cred ca vom intra in normalitate cand nu vom mai avea asemenea „destepti” care sa iasa in fata cu scopul de-a ne spune cum sa gandim. vreau sa vad in romania INtelectuali. nu TElectuali. oare exista? ma refer la prima categorie…

  6. ioanabogdan zice:

    Nu cred, Dane. Nu cred.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s