Despre strălucire


1 iulie 013

Termenul de solstiţiu vine din latinescul solstitium (sol, soare şi stare, a sta), iar cel din 21 iunie, când mama m-a adus pe lume, marchează cea mai lungă zi din an, intrarea în anotimpul verii, când soarele pare că stă pe loc.

Când eram copil, pe 21 iunie insistam pe lângă mama să organizez un bairam din acela cu invitaţi şi invitate, cu muzică bună şi părinţi plecaţi de acasă. Să port, fireşte, cea mai frumoasă ţinută şi să primesc multe cadouri. Nu se poate, îmi explica mama, fiinţa cea mai educată pe care mi-a fost dat s-o cunosc. Să ţinem cont de bunica ta, mătuşa ta, vărul tău. Trebuie să-i respectăm.

Bomboane duceam la şcoală, dar cine mai putea să mănânce de emoţia venirii verii, când şcoala se termina şi intram în vacanţă. Se înnodau amiciţii, se scriau febril scrisori de dragoste, se completau, disperat, oracole. Bomboanele mele fleşcăite.

În facultate, ziua de 21 iunie marca ultima sau penultima zi de examene, aşa că toată lumea mergea la o terasă, la o bere rece, să serbeze finalul succesiunii de spaime, dureri de burtă şi nopţi albe, despărţirea de viaţa de cămin studenţesc şi plecarea cu fruntea sus spre provincie, la casele părinţilor care-şi aşteptau odoarele pe cale să ajungă intelectualii din fruntea ţării. Mergeam şi eu spăşită, neştiind prea clar dacă să mă bucur sau nu. În toiul vreunei controverse literare, careva îşi amintea că e ziua mea de naştere şi îmi ura hai noroc!

Mai târziu, când am devenit profesor, 21 iunie reprezenta ultima sau printre ultimele zile de şcoală, aşadar de muncă. Profesori fericiţi că au scăpat cu viaţa, elevi fericiţi că viaţa lor a început. Serbări, glume, flori, zâmbete promiţătoare. Îmi căram garoafele storcite, croindu-mi cărare printre elevii Liceului CA Rosetti şi mă gândeam şi eu, ca toată lumea, la vacanţă.

Ironia sorţii mă pusese mai degrabă la respect, ca şi cum aniversarea n-ar fi fost un prilej de bucurie, ci de necaz. Un fel de priveghere nemiloasă, un ticăit care-mi amintea să mă trezesc până n-o să fie prea târziu.

Mai mult de atât, de-a lungul anilor, am observat cu mirare că o tragedie publică, o problemă familială, organizarea deficitară a planurilor cuiva avaria firescul vieţii celor din jur, încât eventualitatea sărbătoririi propriei aniversări ar fi putut fi luată drept indecenţă. Mă mulţumeam atunci cu câteva mormăituri de la mulţi ani.

Şi cununia mea, revelioanele, mesele de sărbători, lansările propriilor cărţi au avut câte ceva din acest gust negru, dulce- amărui, al constatării că nu strălucesc pe nicio scenă. În fond, ce iubesc mai mult într-un spectacol de teatru e momentul final, emoţia intensă a actorilor, când măştile cad şi spectatorii se ridică în picioare în aplauze. Bucuria lor începe atunci când cadoul pe care ei ni-l fac se consideră primit.

N-am purtat rochie de mireasă, nici machiaje profesionale (nu o spun ca o insultă, e tot atât de adevărat că păstrez o admiraţie profundă mireselor care îşi menajează coafajul şi machiajul de dimineaţă până în noaptea nunţii, aş numi-o a opta minune a lumii, alături de cele şapte deja cunoscute), n-am înregistrat pe camere video evenimentele lansărilor de carte, ba mai mult, la ultima de genul ăsta, aparatul foto s-a defectat şi propriile cărţi au dispărut de la standul editurii. Proverbul acela care spune că mai bine o zi privighetoare, decât toată viaţa cioară nu s-a aplicat deloc în cazul meu. Ar fi totuşi de discutat şi aici că ciorile trăiesc mai mult, nu mi se pare un proverb foarte inspirat.

La un moment dat o perspectivă nouă a luminat oarecum ciudăţenia. Mai mulţi colegi mi-au confecţionat o felicitare. Adresarea de La mulţi ani! era alăturată pseudonimului meu de scriitor. O păstrez şi acum şi reprezintă unul dintre cele mai frumoase cadouri. Ca scriitor, nu pot spune, îngerul păzitor mi-a iertat toate, m-am modelat crescător, fără eforturi cutremurătoare, fără scrâşniri din dinţi şi pasiuni ucigătoare.

Pe dos, însă, trebuie să mărturisesc, mai puţin de aniversare şi în toate celelalte zile când lumea forfoteşte pregătindu-se pentru o petrecere, am trăit mereu ca şi cum aş fi fost o sărbătorită. Mai puţin şi acele zile în care, ca orişicine, am fost doborâtă de desnădejde, fiecare descindere în stradă, fiecare plimbare ori întâlnire cu amicii, elevii, colegii mei au avut scânteierea unui eveniment. Banalul drum până la piaţă, cumpărăturile, conversaţiile cu vânzătoarele, gătitul, scrisul, cititul, îmbrăcatul, pieptănatul, dezbaterile la o cafea au fost scăldate întodeauna în soare. Un cuvânt absent din vocabularul meu e corvoadă, iar acela de modestie în viaţa de zi cu zi, ca şi în cazul tatei, a fost suprimat din lista de virtuţi.

Chiar dacă m-am născut pe timp de furtună, cum povesteşte mama, m-am născut în cea mai lungă zi din an, când soarele pare că stă pe loc. Şi e foarte adevărat, mă uită Dumnezeu când plec de acasă sau, invers, când rămân în casă. Mă iau excesiv în serios, discernământul între activităţile minore şi cele de maximă prioritate îmi lipseşte în mare parte. Totul trebuie întreţinut, restabilit, perfectat, altfel, universul în care trăiesc se deteriorează şi moare. Nu sunt însă un om absurd, etica cantităţii nu o exclude pe cea a calităţii, căci mă salvez în ultima zi a săptămânii, duminica, pentru care mă pregătesc de linişte sufletească. Am, cum se spune, consecvenţele mele.

Dacă e să sufăr de o boală gravă, sunt torturată de epuizare. Universul în care trăiesc e lăsat atunci de izbelişte. Îmi stabilesc priorităţile, faţă de care îmi cer iertare, ca în faţa unei icoane, pentru imaturitate. Cât zac la pat, din blajinul privitor al reprezentaţiilor în care jucam pe timp de sănătate în rol de personaj pozitiv, mă transform într-o fiară care îşi revendică existenţa şi îşi cere dreptul de vietate.

Astfel, în chip curios, într-o zi oarecare, pot să devin subit personaj negativ, erou nefast, întinător al liniştii celor din jur. Văduvită de măreţie, un fel de Poche niţel mai educat, personajul din Puricele (La Puce à l’oreille) de Georges Feydeau, parcă nu la fel de scandalagiu, mai leşinat şi ceva mai inteligent. Numai că şi “reprezentaţia” asta are în ea tot ceva miraculos. De ţinut, ţine cât ţine, pe urmă înviez ca Lazăr. Pentru această nestatornicie sunt îndatorată profund soţului meu care mă suportă zi de zi cu un curaj permanent.

Acum, când scriu, îmi dau seama că mai am un an şi mă rotunjesc la 40. Tatăl meu are 66 de ani şi se poartă ca la 30, problema îmbătrânirii face parte dintre cele care nu-l preocupă de niciun fel. Îmi vine în minte o vorbă de-a lui: “Cât să mai ţină şi asta, măi tată? O veşnicie?”. Tata, unul dintre personajele frecvente ale cărţilor mele, ar fi a noua minune a lumii. Şi eu, şi el ocolim răspunsul. La urma urmei, cine îl cunoaşte?

Anunțuri
Imagine | Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s