Curajoasele efemeride


Lui D.

Dacă ar fi să mă întrebi acum, aş scoate promovarea cărţilor de literatură din activitatea cotidienelor, din paginile lor de cultură. Lectura unei cărţi corespunde unui timp al uitării de sine şi al dăruirii complete, ca în contemplarea unui obiect de artă, ca în dragoste. Timpul, acolo, nu poate fi cronometrat. Nu ţi se poate ordona în cât timp trebuie să citeşti o carte, cât îţi ia până te dezmeticeşti din mirajul cuvintelor, din înţelesul lor. Nu ştii cât te poartă valsul, până unde te duce, dacă el se termină vreodată, cel mai probabil tind să cred că nu. Dragostea nu poate fi cronometrată. Nu poţi iubi cinci minute fix. După cum nu poţi urî mai puţin de o oră, nu poţi ierta două zile.

Lucrurile stăteau diferit când lucram pentru un cotidian naţional şi eram jurnalist cultural. Nu iubeam ce făceam, dar îmi îndeplineam datoria. Asta da, zic, poate fi cronometrată, datoria. Sarcinile, responsabilităţile, obligaţiile, îndatoririle pot fi măsurate. Uneori, îndrăznesc să spun, până la sânge.

Nu doar eu, cu toţii ne făceam datoria, fiecare în felul său, deşi nu pot nega, existau şi similitudini. La 12 pm, când se termina şedinţa de sumar, şefii de departamente ieşeau cu lentoare din sala de şedinţe, scărpinându-se după urechi, aranjându-şi gulerele cămăşilor, rotindu-şi, printr-un exerciţiu scurt de gimnastică, gâturile, trăgând sau nu în urma lor, gesturi aproape reflexe, uşa glisantă din sticlă. Pitulaţi în spatele monitoarelor, noi, restul, aşteptam verdictul, hotărând tacit, prin uitături furişe, că nu e uşor să fii şef. Urma să aflăm ce se discutase: cum a ieşit ziarul de azi, pe cine a ciufulit redactorul-şef, ce subiecte avem pentru mâine.

Judecând după chipul mai mereu descurajat al şefului meu, după felul în care îşi târşâia ghetele masive, grele, din plumb, la ieşirea din sala de şedinţe, departamentul de cultură n-avea niciodată noroc. Parcă aripa morţii plana inexorabil deasupra noastră, mereu aflam că primisem un subiect în plus, pe lângă cele propuse de noi. Drept răzbunare a micii echipe nedreptăţite, aruncam mai întotdeauna pisica moartă, adică subiectul primit de la redactorii-şefi în „talpă”, adică în josul paginii, unde devenea mai puţin vizibil.

Dar asta nu era tot. Odată şedinţa de sumar a şefilor încheiată, începea şedinţa la nivel de secţie. Şeful meu avea dreptul la propriile sale ordine, noi idei şi subiecte, modificări bruşte ale aşezării materialelor în pagină. Îndeobşte, mai întâi de toate, scotea din buzunarele largi ale gecii kaki, de care nu se despărţea niciodată, o carte, şi întreba, uitându-se pieziş, dar, totodată (i-am admirat întotdeauna această abilitate), fără să se ferească, spre mine: „Cine scrie despre cartea asta?”. Întreba, şi cum nu cutezam să-l refuz, mai ales că el debutase ca prozator, iar eu, ca poetă, or poezia printre gazetari e considerată, în genere, un gen minor, lipsit de însemnătate, răspundeam fără să clipesc: „Eu!”.

„Bine”, replica, parcă ştiindu-mi dinainte reacţia, şi atunci devenea cât se poate de clar, limpede ca lumina zilei, că el e şeful şi că ceilalţi, care vor fi urmat la distribuirea sarcinilor de serviciu, vor trebui, în orice caz, dacă sperau la îndatoriri mai vesele, să adopte o atitudine diferită de a mea.

„Şi la cât să predau materialul?”, întrebam de fiecare dată, ştiind exact ora predării, 3 pm. Nu puteam rata acest spectacol a cărui reprezentaţie se ţinea aproape zilnic, era mica mea evadare, unica formă de autoapărare, dacă nu de supravieţuire. Şeful se înroşea brusc, îşi muşca buzele, lua o pauză din speech-ul său, îşi lăsa bărbia în piept, apoi, fără să mă privească, ca şi cum nu existasem până atunci, cu forţe proaspete, îşi ridica ochelarii cu vârful arătătorului şi continua, un car de nervi, discuţia.

Până la 1.30, uneori chiar 2, spre exasperarea lui şi a secretarului general de redacţie, citeam tacticos cartea, cu creionul în mână. Nu reuşeam să depăşesc mai mult de 20 de pagini. Trebuia să prind un şpil pe care nu-l mai prinsese nimeni. Apoi, pe la 2, începeam şapoul. Întorceam cartea cu coperta a IV-a în sus, studiam traducătorii, eventualele prefeţe-postfeţe, decupam citate, preluam înţelesuri şi dezvoltam altele noi, ca în experimentul cu disecţia broaştei. Mai mereu, demaram articolul cu atribute desemnând distincţiile genialului autor. Subtitlul îl făceam la final (asta dacă nu mă pocnea o revelaţie în chiar timpul actului de creaţie), apoi titlul, cu datele de impact, acelea pe care nu le folosisem în articol. Nu pot spune însă cu exactitate dacă respectam mereu aceeaşi ordine în acţiuni.

Articolul creştea cu repeziciune, înţelegeam eu cum stătea treaba cu cartea asta, reprezenta fără îndoială una dintre capodoperele genului, chit că aveam s-o uit îndată, chiar a doua zi, odată cu următoarea carte despre care trebuia să scriu într-o oră, după ce, nu-i aşa, o citisem în două.

„E chiar aşa bună?!”, se mirau, cu ochi luminoşi, plini de speranţă, tehnoredactori dornici să evadeze din monotonia nesfârşitelor ore de lucru. „E… super!”, răspundeam. „Merită?” Făceam o pauză (pauza mea, dreptul meu, mica mea aroganţă) şi atenţia mi se îndrepta glonţ spre greşeli de literă, nepotriviri ale topicii, parcă deodată răsărite în pagină. „Nici fotografia nu arată prea bine”, ziceam atunci şi ceream să văd un print. Încă răbdători, tehnoredactorii îşi priveau, la răstimpuri, listele cu orele de plecare ale paginilor în tipar.

„Dar data, e bună data?” Echipa de corectori, formată din cinci-şase oameni, fremăta deodată, ca un singur trup, la auzul cuvântului „dată”, puteam să văd asta prin geamurile care ne despărţeau. Un corector apărea ca din pământ în spatele meu, îmi smulgea pagina din mâini, consulta încruntat data şi titlul, apoi din nou, şi tot aşa, până apărea altcineva, până apăreau secretarul general, alţi redactori şi redactori-şefi, în sfârşit, toată suflarea care era dipsusă să ajute la silabisirea datei şi titlului.

„Dar supratitlu? Avem supratitlu?”, intervenea, cu o hotărâre de speriat, tehnoredactorul. „Avem, cum să n-avem!”, murmuram noi, ceilalţi, o singură inimă, destul de neconvingător. „Uite-l aici!”, întăream. „Ăsta mic?”, se îndoia omul, care căpătase deodată în ochii noştri o importanţă mai mare ca ziarul însuşi. „Ăsta!”, ne burzuluiam în cor, de-a dreptul nesiguri, uşor jenaţi. „Cine v-a învăţat, domnule, să daţi supratitluri! Mai vreau două cuvinte!”, mugea atunci tehnoredactorul, care avea, desigur, dreptul lui, opinia lui, nemărturisită niciodată nouă, celorlalţi, despre existenţă, dar mai ales despre aşezarea în pagină, capitol la care era şef suprem. „Nu-i al meu supratitlul!”, o dădeam eu la întors. „Dar al cui e?” „Al şefului!” „Şi şeful unde e, să vină repede să schimbe supratitlul! Ăsta e prea mic.” „E plecat la un vernisaj…”, răspundeam cu vocea răguşită şi un sentiment vag de vinovăţie mi se insinua în suflet. „Ă-ă-ăăăă!”, se auzea din toate părţile, ca din bucium, cu sensul că e clar că sunteţi proşti, bine că ne-am dat seama, cine naiba mai citeşte pagini de cultură pe vremurile astea!?

În hărmălaia iscată, glasul autoritar al secretarului de redacţie ne aducea cu picioarele pe pământ. Cu toţii amuţeam ca la un semn. „Poate să plece pagina?” Zâmbea şi avea un fel candid când punea întrebarea asta, te scotea din minţi. Răzbuna, de bună seamă, nedreptăţile pricinuite corectorilor, bieţilor jurnalişti culturali, tehnoredactorilor, mai ales lor, lumii întregi. „Poate!”, răspundeam în unanimitate, brusc disciplinaţi. Dar el se apropia de monitor, scana cu ochi de vultur: „Ba nu poate deloc… N-aveţi cuvânt-cheie…”

Eram nevoiţi să-i recunoaştem superioritatea. În timp ce puneam la punct ultimele detalii, îi distingeam vocea clară, izbindu-se de pereţii subţiri ai halei, acum mai departe, acum mai aproape, parcă la stânga sau la dreapta, apoi credeam că l-am pierdut, dar nu, căci răcnea pe neaşteptate din ciocul lui de pasăre de pradă şi nouă ne creştea pulsul, apoi doar el, ca un rege în armură, despărţea printr-un culoar birourile, se apropia de cuşca noastră din sticlă, urlând cu sabia în mână: „Vreau pagina 5! Hai cu pagina 4! Ce face 11, doarme?”

În măreţia lor, aşezaţi pe scaune dintr-o dată uriaşe, cu ochii ţintă în monitoare, tehnoredactorii, cei mai curajoşi dintre soldaţi, aveau ordin să nu părăsească terenul minat. În ce ne priveşte pe noi, ceilalţi – şefi, redactori, corectori – ţâşneam ca un cârd de păsărele din biroul cu muniţie. Scărpinându-ne după urechi, scuturându-ne hainele de pământul tranşeelor, rotindu-ne, printr-un exerciţiu scurt de gimnastică, gâturile, trăgând în urma noastră cu grijă, gesturi aproape reflexe, uşa glisantă. „Hai, valea! Lăsaţi oamenii să se odihnească!”, apucam să aud din spatele geamurilor înalte. Era 3 pm. Bătălia luase sfârşit, garnizoana câştigase puţin timp de repaus, însă doar pentru câteva minute, căci nu fusese gata decât o biată pagină, or, cel puţin în cazul meu, mai aveam două redute de cucerit până la sfârşitul zilei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Curajoasele efemeride

  1. Viorica Stăvaru zice:

    Condei de prozator,Ioana,fără îndoială.I-ai „prins”bine,încât i-am putut vizualiza,le-am urmărit gestica…

  2. si mie mi-a placut. are viata ,frazele curg una dinalta Oamenii sunt noi ppentru mine,desi-mi par prieteni sau indiferenti .

  3. angela nache mamier zice:

    are nerv si inteligenta ,se citeste cu interes … esti în filon !!! bravo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s