Infanteriştii


 

Pentru căţeluşele mele, Cuţa şi Maronica, universul se întinde din casă până la marginea parcului. Ele adulmecă cu boturile un infinit care le e interzis şi le sperie. Dar dacă nu le-ar fi interzis, nu le-ar speria. Ar trăi libere şi fericite şi asta, desigur, dacă n-ar fi domesticite.

Pentru generaţia mea, a celor cu vârste cuprinse între 40 şi 45-50 de ani (iau în calcul şi locul naşterii), universul de până în 1990 nu se întindea mai departe de România. Cei mai mari, însă, ştiau. Aflaseră sub diferite forme că situaţia e bună dincolo, li se explica şi de ce, intrau în contact cu lumea de dincolo de graniţă sub diferite moduri, ba unii se întorceau şi cu veşti încurajatoare. Plecările lor erau explorare, cunoaştere.

Fidelizarea generaţiei mele a dat cele mai bune rezultate în comunism. Majoritatea crescuţi de părinţi cu o mentalitate provincială, restrictivă, în concordanţă cu lumea care, nu-i aşa, trebuia să se întindă de la scara blocului ori de la gardul curţii până la şcoală. Desigur, părinţii ştiau că universul e infinit, dar nu ofereau, la rândul lor, şi explicaţii, de vreme ce nici lor nu li se oferiseră.

Prin Şcoală şi Părinţi, comunismul îşi făcea treaba fără prea multe dureri de cap. Şcoala aducea profesori de vârsta părinţilor noştri. Mai aducea şi utecişti, despre care n-aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă, doar că trebuia să-i ascultăm orbeşte. Ne întorceam de la Şcoală acasă şi plecam de acasă la Şcoală cu emoţii. Până la 14 ani, am devenit un animal domestic, docil, în bune relaţii cu bipezi asemenea mie.

Pe la vreo 11 ani, în şcoala noastră a venit o utecistă. Şi-a instalat cabinetul ei misterios în clădirea nouă a şcolii nou înfiinţate, unde a fost mutată o parte dintre copii şi profesori, deşi nu înţelegeam de ce trebuie să fie construită încă o şcoală lângă cealaltă.

Tot atunci am luat premiul întâi cu media 10, fiind pradă, cu toate astea, unei tristeţi greu de explicat. Care va să zică ne despărţiseră de mediul nostru Şcoala şi înfiinţaseră alt mediu Şcoala. Doar că acest nou mediu avea pereţii albi, ca de spital, şi noi, elevii, începuserăm să obţinem foarte repede rezultate performante.

X, utecista al cărei nume nu-l pot uita, mi se părea că seamănă izbitor cu numele ei. O claie de păr semi-blonziu, tuns mediu, accesorizat cu ochelari se cadra perfect cu halatul alb – avea halat alb sau aşa îmi amintesc eu?? – şi cabinetul în care se instalase, aflat lângă veceuri (comuniştii n-aveau, nici ei, prea mult umor). Când treceam pe lângă cabinet, traversam un soi de teroare. Venise cineva străin, dar străinătatea sa purta în sine primejdiile naturii neexplorate.

Parte a firii nepervertite, Maronica şi Cuţa avertizează prin lătrat orice fel de străinătate, fie bună, fie rea. Precauţia e un dar înnăscut.

În ce mă privea, X mă extrăgea din ore şi mă chema în cabinetul ei cu vedere spre blocurile în care locuiau părinţii noştri. Pe o foaie de hârtie, îmi scrisese o poezie din patru strofe şi mă punea să repet, la început, prin citirea ei, apoi, din memorie:

 

Nicio zi fără de tine, ţara mea, nicicum, nicicând

Dat îmi este din destine să te laud, să te cânt.

 

Stop! Făcea X. Nu e bine! Cred că avea degetele lungi, subţiri, noduroase. Însă nu sunt sigură. Femeile care ridică mâna dreaptă în sus, gesticulând întruna, ca şi cum ar da glas unei voci interioare, n-au cum să aibă altfel mâinile.

 

Nu e bine!, zicea iar. Începea ea:

 

Nicio zi fără de tine (lua o pauză nu doar lungă, ci şi adâncă) ţara mea (pauză, rostire convingătoare), nicicum, nicicând (pauză, solemnitate gravă, cu accent pe „nici”)

Dat îmi este din destine (pauză) să te laud (revelaţie totală, fericire), să te cânt (concluzie clară, incontestabilă, diminuarea exaltării).

Nicio zi fără de tine, pavăză, partid al meu (crescendo)

Fără tine aş fi – cine? –

Prunc pribeag, prin plâns, prin greu.

 

Între cele patru strofe, ultima, memorabilă de-a dreptul, era râsu-plânsu, în sensul că nu am idee exact cât de grave pentru un copil de 11 ani pot fi consecinţele acestor cuvinte recitate întruna, cu patimă. Mă opresc însă să redau indicaţiile doamnei regizor. Ele nu erau diferite de cele arătate mai sus. Atâta doar: aveam sarcina să execut douăzeci şi cinci de recitări de vers fără să am voie să trec la următorul. Iată şi strofa ultimă, citez din memoria intactă şi recunosc că nu ştiu să recit vreo altă poezie mai bine ca aceasta, chiar şi trezită brusc din somn.

 

Nicio zi fără de tine,

Steag de purpur comunist

Tu mă-ncumeţi spre-nălţime

Căci prin tine, eu exist!

 

Căţeluşele mele n-au fost luate din orele de somn şi duse la instructaj. Şi cu toate astea, au momentele lor de anxietate. Ceva din mine probabil că răzbate până la ele. Deşi pentru ele viaţa înseamnă joc şi bucurie.

Nu peste multă vreme am aflat de ce învăţasem cu atâta sârg poezia mea, ba şi ceva din a colegului meu, care era mai încâlcită (n.a. – de ce credeam eu că e mai încâlcită: colegul meu era comandant, vă mai amintiţi, de detaşament, avansat fiind, mai târziu în „funcţia” de comandant de unitate, în timp ce eu eram comandantă de grupă, fără pretenţii de avansare). Iată – tot din memorie, cum altfel – o frântură din ceea ce el trebuia să înveţe:

 

Tâmplă (n.a. – lipseşte un cuvânt, memoria nu-l reţine) către azur cutează, să te visez tot mai mult ca o stea.

La ceas de aur, când păduri vibrează, creşti mândră şi frumoasă, ţara mea!

 

Să semnalez un fapt, aparent nesemnificativ, care spune, totuşi, ceva, despre ce voi (fi) deveni(t).

X m-a rugat să scriu versuri pentru partid, aflând că mă remarcasem cu naivitate în faţa colectivităţii cu un poem scris pe la 9 ani, care se intitula „Pe urmele Anei Blandiana”. Care, rostit cu mândrie în toiul serbării, i-a făcut pe unii să se îngălbenească. A fost imposibil să-i satisfac capriciul. Inevitabil, ininteligibilele mele încercări de versificaţie se finalizau cu „Partidul Comunist Român!”. A renunţat repede, nu fără a mă privi un pic mai lung ca de obicei şi cu un oarecare interes amestecat cu sictir.

Dar apucasem să încep prin a povesti care era motivul pentru care încercase X să ne îmblânzească… Venea Gorbaciov în România. Astfel că şi eu, precum Maronica strămutată din familiarul teritoriu casă-parc, am fost transportată într-o piaţă mare, mare de tot, alături de câteva cadre didactice şi de colegi. Tremuram ca varga şi cămaşa mea albă de pionier fruntaş se floeşcăise de tot sub soarele arzător. Am aflat atunci că trebuia să urcăm pe un podium uriaş şi să recităm eu şi alţi doi colegi în faţa armatei române, a grupurilor infinite de cămăşi pioniereşti, a regimentelor întregi de cadre de tot felul, în faţa lui Ceauşescu şi a lui Gorbaciov. Din motive organizatoric-obiective, momentul a fost anulat.

Dar X nu s-a lăsat şi tot am recitat la radio celebra poezie. Mai severă ca X, mama, cadru didactic inocent, nu m-a felicitat sub nicio formă de performanţă. Pentru restabilirea calmului familial, m-a felicitat însă tata.

Mă uit la Maronica. Cum încearcă ea să împace şi capra, şi varza, când face câte o „boroboaţă”. Zbuciumul dintre nevoile ei fundamentale şi nevoia de a-şi vedea stăpânii fericiţi. Cum încercăm noi să împăcăm şi capra, şi varza. Cum îi absolvim pe toţi, fără să luăm o poziţie pertinentă. Cum confundăm grila unei înţelegeri religioase asupra lumii cu una a preceptelor comuniste, ştiindu-se cât au furat comuniştii din Ortodoxie. Teama noastră de libertate, de dez-„domesticire”. Să nu uităm că cineva, acolo, sus, ne vrea trăind în adevăr, fericiţi, într-o profundă exercitare a liberului arbitru.

Se dedică lui Ş, M, I, A & multora din generaţia mea

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s