Spălătoria


Momentul readaptării mele totale în București a coincis cu acela în care țeava principală de încălzire care trece prin camera mea s-a spart. Fix lângă biblioteca recent reconstituită cu chiu cu vai. Și tot atunci, în cele 45 de minute în care am redirecționat șuvoiul de apă fierbinte în jos, ținându-i piept cu toată ființa (până vecinii au dat de administratorul, care a dat, la rândul lui, de cheia care deschidea, la rândul ei, ușa boxei care ducea la robinetul care oprea apa complet), și tot atunci, zic, am avut suficient timp pentru reflecție. Poate primul timp sortit meditației de când am ajuns în Capitală.

—Nu știu ce să fac, nu știu ce să fac, se lamenta mama, pierdută toată.

—Să le spui să oprească apa, am replicat calm, sprijinită într-un cot de calorifer.

Și am mai zis ceva, de fapt am țipat, ca să audă toți vecinii. În fond, era 1 decembrie și sărbătoream Unirea. Unirea în limbă, printre altele.

—Bine că am fost toți de pe scară acasă, a observat o vecină, care ne-a ajutat, odată cu alții, cu ligheane, fărașe, mături și găleți, să scoatem apa din apartament.

—Dar sinistrații care au rămas fără locuințe în urma viiturilor? încercam s-o consolez pe mama.

—Dar dacă eram singură acasă? o ținea mama pe a ei.

—Dar oamenii pe care i-a luat tsunami? o țineam și eu pe a mea.

—Dar dacă nu era nimeni acasă?…

—Dar dacă venea apă clocotită pe țeavă și trebuia să fugim?…

—Chiar, era clocotită apa? s-a interesat altă vecină.

Bunica a intervenit, deși vorbește rar, punctând esențialul:

—Nu știu ce, dar ceva nu e în regulă.

—Adică ce, a întrebat mama.

—Nu știu.

Dar știam cu toții, de la instalatorul care montase în grabă un robinet din cel mai ieftin material la îmbinarea dintre țevi, până la Marius, cu care am avut ocazia să schimb câteva cuvinte. Nu mai vorbisem cu el de 30 de ani.

—Poftește, a lansat invitația mama, pentru care educația e sinonimă cu religia. Marius a făcut pleosc-pleosc, în cizme din cauciuc, cu familiaritate, prin apă, în camera în care mă luptam cu jetul de apă. Aici, în dormitorul părinților, obișnuiam noi, copiii, să jucăm „De-a v-ați ascunselea” până veneau părinții de la serviciu. Doar nu eram fraieri să învățăm, după atâtea ore de școală. M-a privit cu milă câteva secunde și m-a întrebat dacă nu mi-e frig în picioarele goale. I-am spus că nu și a râs. Așa era. Când vine potopul, nu te mai gândești la frig. M-am bucurat că râde. Poate nu mai râsese de mult.

—I-auzi! a exclamat mama cu un fel de reproș când m-am apucat să-i povestesc că noi știm exact apartamentele fiecăruia dintre noi. Era deja târziu, noapte și vecinii plecaseră la apartamentele lor. Că nu poți să le numești case. Casă e când ai țevi separate și o curte cu gard.

Cristi a apărut mai târziu, a pășit și el pleosc-pleosc prin camera pe care o cunoștea mai bine ca noi toți, pentru că de fiecare dată încerca să se ascundă sub patul părinților și de fiecare dată era prins la jocul „De-a v-ați ascunselea”.

­ —Băăăi, ce prost mai ești, făcea Șoșo, cel mai pirpiriu dintre toți. Șoșo reușea să se strecoare până și între rafturile din șifonierul mamei. Era spaima noastră la „De-a v-ați ascunselea”. Mi-l amintesc așa: mai mic ca mine cu vreo cinci ani, semăna cu un ursuleț și îmi plăcea să-l gâdil, pentru că îmi plăcea să-l văd râzând. Era, dintre băieți, prietenul meu cel mai bun, sau așa credeam eu. Orice putea să se întâmple până la Șoșo. Dacă Șoșo pățea ceva, plângeam. Dar Șoșo nu pățea nimic niciodată. Mă privea cu ochii lui mari, migdalați, și știam că înțelege că nu e singur.

—Voi doi vă cunoașteți? l-a întrebat administratorul pe Cristi, în timp ce o femeie a aruncat alteia, pe deasupra capetelor noastre, o mătură și un făraș. Harș-harș! se auzeau de peste tot mături și fărașe.

—Nuuuu! a făcut Cristi. Habar n-am cine e!

—Nuuuu! i-am ținut isonul, nici n-am copilărit împreună!

Amândoi am surprins privirea înveninată a noului administrator, de curând instalat în bloc, și am jubilat. Noi, copiii, duceam mereu război cu administratorul care-i fugărea pe băieți că le strică scările și fac gălăgie. În memoria lui și a palmelor primite după ceafă, eram nevoiți să păstrăm intactă tradiția.

A doua zi am constatat că m-am ales cu doar câteva zgârieturi, niște vânătăi și nici n-am răcit. Am răcit azi, de Moș Niculae. Am salvat cărțile, laptopul, prizele mai ales sau o parte din ele. Am salvat dulapurile, pereții, mai puțin cel pe care era montat caloriferul, mai puțin parchetul din camerele bunicii și al mamei. Și pe cățelușa mea Maronica, care a dormit tun, mulțumită că și-a făcut datoria și a lătrat cât n-a lătrat în toată viața ei de Maronică. Fericită că noi, cel puțin, avem gresie, și nu parchet, ca bunica și mama

—De-aia omul să fie mulțumit cu ce are, am început să-i enervez pe toți, încă de la prima oră, ca Slavici în „Moara cu noroc”, încă din primele rânduri.

A treia zi am prins toate spor și a patra zi apartamentul s-a luminat. Ni s-a părut inutil să mai aducem covoarele din Spălătorie, utilizată, de fapt, pe post de uscătorie. Mama s-a arătat încântată că în felul ăsta „potopul” spălase covoarele cum n-o făcusem noi niciodată.

—Dar care spălătorie?

Spălătoria în care noi, copiii, spuneam bancuri politice, schimbam cărți, jucam „Telefonul fără fir” și „Telefon american”, „Fazan”, „Papagal” și altele ca ele, în zilele ploioase sau friguroase. Era cald în Spălătorie și cine făcea rost de cheia de la Spălătorie se considera șef absolut.

—Uitasem că avem așa ceva în bloc.

Uitasem și că sub țeava spartă, exact în locul în care speram eu să înving apa, ca să nu țâșnească pe toți pereții, alături de actele puse acum la uscat, se afla prima icoană primită în dar, în adolescență. Din rațiuni estetice, fusese rezemată de perete, lângă calorifer, într-un loc ascuns. Era lucrarea de început a unui coleg, reprezentându-l pe Iisus, stângaci centrat, însă frumoasă în ansamblu, în tonuri tari, înrămată tot de el. Mi-am amintit că pe spatele icoanei, Vlad îmi scrisese ceva. Am întors lucrarea, care a rămas intactă și, curioasă să aflu dacă apa ștersese literele, așa cum văzusem că se întâmplase într-un film franțuzesc, am citit: „Iisus te iubește, Ioana!”. Și adevărul e că nu-mi amintesc să-mi fi refuzat vreodată ceva.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s