Aventurile Lunei

Aventurile Lunei (I)

Ioana Bogdan

Mimi, Mimo şi Mumu

Mimi, Momo şi Mumu se numeau aşa deoarece erau fraţi. Altă cauză nu exista, oricât şi-ar fi dorit ei să afle. Erau orfani şi înrudirea era doar o presupunere lansată de Momo într-una din zilele sale inspirate.
Locuiau într-o casă din cărămidă roşie, la zece kilometri de oraş. Casa era încăpătoare, chiar prea încăpătoare pentru trei oameni la fel de singuri şi tineri, dar foarte diferiţi în concepţii, atitudine, simţire.
Mumu credea că secolul XX e secolul ferestrelor, că poţi ajunge fără greutate unde vrei, numai să-ţi doreşti. Mimi se mulţumea cu viitorul său lung şi infinit, căci pentru el existau doar secole viitoare, în care limitele de timp şi spaţiu erau vulnerabile ca păsările şi susţinea înrăit asta, întrucât Mimi nu credea în destin. Nici Mumu. Doar că Mimi nu credea în destin din cauze logice, în timp ce Mumu era prea mândru s-o recunoască.
Mândru, încăpăţânat şi frumos, aşa spuneau cunoscuţii. Mumu era înalt, zvelt şi avea pe lângă toate o minte ascuţită şi darul oratoriei. Ştia să poarte o conversaţie de orice fel – dar asta datorită observaţiei adânci şi nu a culturii, cunoştea politica şi era la curent cu cele mai noi evenimente sportive.
Multe femei au fost victimele admiraţiei pentru Mumu, dar Mumu nu vroia să se îndrăgostească. Mumu vroia să plece în America. Astfel, într-o zi cu cer mai mult decât senin, el a spus:
– Poimâine plec în America.
Şi dus a fost.
Puteau ei – Momo şi Mimi – să se opună? Nu puteau şi nici n-ar fi vrut. Mumu era ca un titlu nobiliar pentru ei, era piatra preţioasă: „Ştiţi, noi mai avem şi un al treilea frate. Mumu. Frumos, deştept, a plecat din ţară. Priviţi, aceasta este fotografia lui”. Deoarece Mumu a rămas cu timpul doar o fotografie, o amintire. Se mai întrebau de el, aşa, într-o doară:
– Ce mai ştii de Mumu?
– Ce ştii şi tu.
Adică nimic. Ceea ce era de preferat, întrucat îşi puteau imagina ce e mai frumos. Şi asta făcea Momo în fiecare zi, oferindu-le cunoscuţilor amănunte şi picanterii inventate din presupusa viaţă de huzur a fratelui său. Pentru că Momo era o persoană generoasă, prietenoasă şi iubită ca o femeie. Mai modest, nu avea caracterul special al fraţilor săi. În schimb, era foarte priceput: gătea bine, se pricepea la tâmplărie, zidărit, grădinărit. Călărea cu o ţinută impecabilă şi nu părea să aibă decât o singură problemă în viaţă: femeile erau, fără doar şi poate, extratereştrii. La toate astea se adăuga faptul că era un bun sfătuitor. Dacă cineva avea o dificultate tehnică, apela la Momo.
– Nu mă mai înţeleg cu nevastă-mea.
– Divorţează.
Şi omul divorţa, convins că a ales soluţia cea mai bună.

Momo venea cu fel de fel de veşti, ştiri inedite, bârfe, ba chiar găselniţe filosofice – incitat, pesemne, de Mimi – care aveau darul de a-i scoate din pepeni pe fraţii săi. Momo nu era considerat prea inteligent.
Odată, pe când Mumu era încă în ţară, Momo a intrat val-vârtej în casă şi, cu chipul descompus, a decretat:
– Tocmai am avut o reviune!
– Cum adică, Momo, o re-vi-u-ne?, se interesă Mumu.
– Adică acea capacitate a omului de a visa cu ochii deschişi.
– Eşti sigur? aruncă, maliţios, Mimi.
– Absolut, răspunse Momo ferm. Şi care se măsoară cu revenometru, un dispozitiv de măsurare a intensităţii viselor.
Mimi şi Mumu rămaseră mască. În special Mimi, care, fără să se uite unde stinge ţigara, o lăsă să cadă peste „Critica raţiunii pure”, care fu imediat cauza unui incendiu în camera de zi. Şi fraţii uitară să-l întrebe pe Momo în ce anume constă „reviunea” lui.
Nici Momo nu spuse, dar nici incendii nu mai provocă. Fusese ultima lui sclipire în stare să producă ravagii. Căci Momo mai avea, aşa, pe nepusă masă, câte un moment sclipitor, din pricina căruia mulţi se întrebau dacă nu cumva suferă de sindromul dublei personalităţi. Dar întrebările referitoare la Momo, chiar şi propriile sale întrebări rămâneau fără răspuns. Momo era o persoană enigmatică, care avea darul să complice şi mai tare o întrebare, în strădania sa de a găsi explicaţii.
Momo se străduia şi cu femeile. Dacă avea noroc, le dădea cu şutul, dacă nu avea, nu avea. Mimi se învârtea şi el, fără, folos, în jurul achiziţiilor lui Momo. Degeaba. Femeile erau atrase irezistibil de statura robustă, de ochii cenuşii şi de umanismul profund al lui Momo.
Faţă de Momo, Mimi era un zeu. Un geniu neînţeles. Studia zi şi noapte matematici şi filosofie, mânca Heidegger pe pâine, se îndrăgostea platonic şi iubea decisiv.
Subţire, cu ochi adânci şi negri, Mimi era considerat intelectualul pur, care citea cum alţii respiră. Visul său era Premiul Nobel pentru literatură. Deoarece Mimi era scriitor, cea mai de preţ lucrare a sa fiind „Oameni şi zei”, un tratat filosofic cu care nu izbutea deloc să ajungă la capăt. Dar dacă era în stare să-şi dea viaţa pentru o idee literară, Mimi nutrea în acelaşi timp o inaptitudine adâncă pentru treburile casnice, de care se ocupa exclusiv Momo.
Într-o bună zi pentru Mimi şi extrem de nepotrivită pentru Momo, acesta din urmă se îndrăgosti de o femeiuşcă, Luna, frumuşică şi isteţică pe alocuri, asemenea lui. Dar nu avu noroc, căci fata îi făcu curte lui Mimi atât de asiduu, încât Mimi o luă de nevastă.

Într-o după-amiază de toamnă târzie, cu ploaie deasă, poştaşul aduse prima scrisoare de la Mumu. O citi răspicat Mimi, cu opriri bruşte ca nişte staze, în care privea fix în ochii lui Momo. Le spunea că se însurase cu o sud-americancă frumoasă, care-i cânta seara, înainte de culcare, şi gătea picant, că avea un salariu decent, îndeajuns cât să-şi crească cele două fetiţe. Era greu, mai greu decât prevăzuse, dar se descurcau. Câteodată privea cerul şi se gândea la Momo. Sau, altă dată, îl visa pe Mimi, arheolog, cu unghiile negre de pământ, răscolind după rămăşiţele trecutului, apoi ei trei, copii, jucând „Ţările” şi scrijelind cu un cuţit în ţărână.
Mimi o luă pe Luna pe genunchi şi rămase uimit de repeziciunea cu care se rostogoleau lacrimile lui Momo. De atunci Momo n-a mai fost om. Sau a fost prea om.
La început, Mimi n-a înţeles de ce Momo trebuie să care lemne. Cu timpul, s-a dumirit. Construia un hambar, ori ceva asemănător. Dar după ce a trecut de trei etaje, Mimi a realizat că nici coteţ – cum bănuise prima oară, nici hambar nu era. O singură dată l-a întrebat:
– Ce faci, Momo?
– Visul lui Mumu, a răspuns Momo, cocoţat pe catul al treilea.
Şi Momo continua, înfierbântat, să construiască un fel de scară din ce în ce mai înaltă.
Când veni prima ninsoare, Mimi plecă şi el din ţară, însoţit de Luna. Facultatea de Litere şi Teologie din Lausanne îl invitase să ţină un curs de Literatură comparată. În a doua jumătate a lui ianuarie, Momo primi o scrisoare de la Mimi prin care era înştiinţat că lucrarea lui Mimi, „Oameni şi zei”, fusese propusă pentru Premiul Nobel.
Momo mai plânse o dată, dar numai cu o umezeală a ochilor săi dârji, apucă o lopată şi începu să înlăture zăpada de pe scară.
Era noapte şi atât de senin, încât Momo, aşezat pe cel de-al treizeci şi treilea cat, pe spate, cu faţa la cer, putea să audă cum stelele îl cheamă. Pe diferite voci, unele mai puternice, altele mai slabe, ca nişte şoapte de femeie, venite de departe. Descoperi chipuri, din ce în ce mai multe chipuri, unele singuratice, altele suprapuse ori sărutându-se. Chipuri cu ochi aprinşi ce-l priveau pe Momo implorându-l. Se ridică în picioare şi întinse braţul spre o stea anume. Apoi îl întinse şi pe celălalt şi, cu picioarele lipite şi drepte, îşi luă zborul. Se auzi o cioară şi mai apucă să gândească ce pasăre tristă. Apoi o ultimă şoaptă, ca o mângâiere.

Vocile din jur nu mai conteneau: „Înnebunise în ultima vreme… Cine-ar fi spus…”
Nemişcaţi, Mimi şi Mumu priveau chipul fratelui. Craniul fusese zdrobit în asemenea hal, încât se văzură nevoiţi să-l acopere cu un chipiu. Astfel deghizat, fardat intens, cu buzele întinse într-un rânjet, Momo părea un clown de circ şi Mumu se înfurie, încercând să-i scoată chipiul. Dar Mimi îl opri.
Îl însoţiră pe ultimul drum, până când zăpada proaspătă începu să se aşterne peste mormântul lui Momo. Ningea.
Spre casă, nu-şi rostiră un cuvânt. Abia când ajunseră, Mumu reuşi să articuleze:
– Am găsit asta în buzunarul lui Momo.
Era o hârtie pe care Mimi recunoscu scrisul rotund al lui Momo. Spunea că îşi iubise fraţii mai mult decât orice. Îşi asumase înfăptuirea acelui vis în care Mumu şi Mimi se vedeau întregiţi. Că a încercat să zboare pentru Mumu, apoi a coborât pe pământ pentru Mimi. Momo mai spunea că visul e lucru greu şi că puţini au parte de vise. Şi încheia astfel: „Nu distrugeţi scara mea către cer. Nu ştiu dacă o scară la cer e lucru puţin sau mult în viaţă. Mimi trebuie să ştie mai bine”.
Peste doi ani, în primăvară, Mumu se întoarse acasă. Îşi aduse soţia şi copiii. Casa era în locul ei, iar scara lui Momo devenise cuib pentru păsări. Fiecare nivel adăpostea câte o specie, iar exemplarele erau parcă alese pentru expoziţie. Preferatul lui Mumu rămase însă un porumbel alb cu ochii cenuşii şi vioi, care-l pândea din fereastră, în fiecare dimineaţă.

Mimi, Momo şi Luna

Dacă te uitai la Luna, ţi se punea un nod în gât. Aşa frumoasă, într-un fel fără seamăn era. În alt fel, privită din spate, semăna cu tatăl ei, un beţivan notoriu care cădea mereu de-a curmezişul podului şi orăşenii erau nevoiţi s-o ia pe celălalt pod, când vroiau să iasă spre pădure. Semăna cu tatăl ei la mers, avea un mers straniu, de momâie, cu umerii rigizi şi mâinile atârnând leneşe pe lângă trup. Cu mama ei semăna din profil, dar cel mai bine era s-o priveşti pe Luna din faţă şi lui Mimi din faţă îi plăcea s-o privească, de când se căsătorise cu ea şi îşi dăduse seama că de femeia urâtă te plictiseşti repede şi-o înşeli.

Astfel că Mimi o înşela pe Luna numai când aceasta era cu spatele şi semăna cu tatăl ei. Sau când Luna cerceta strada prin ochiurile perdelei şi atunci îi vedea profilul care aducea cu cel al mamei ei. O înşela în gând, bineînţeles. Cu vânzătoarea de garoafe. Sau cu fata de la bibliotecă, pe care o întâlnea marţea şi joia, îi înapoia timid cărţile şi îi cerea altele, cu tilul cât mai mare şi mai gros.

Mimi era artist în felul lui. Când ducea cărţile la subraţ, semăna cu fratele lui, Momo, care-şi târşâia puşca de pământ când pleca la vânătoare. Momo n-ar fi ucis nici o muscă, darămite să vâneze. În schimb, Mimi ar fi ucis voios, fiindcă citise că Raskolnikov scăpase cu muncă silnică, după ce omorâse o babă şi se îndrăgostise de o târfă. Când semăna cu Momo, Luna se îndrăgostea îngrozitor de soţul ei. Dar imediat, poate chiar a doua zi, sau poate chiar în câteva ore, îl şi ura din tot sufletul, fiindcă Mimi redevenea el însuşi şi o înşela pe Luna cu vânzătoarea de garoafe care aducea cu bunica ei, de care bunicul se îndrăgostise citind ziarul, lângă o tarabă cu lalele.

Bunicul ei nu semăna cu nimeni. Era unic. Dar bunica da, şi, uneori, semăna izbitor cu Mimi căruia îi plăceau florile şi florăresele. Şi bibliotecarele, pe care Luna le ura, pentru că şi-ar fi înfipt fără milă degetele în părul lor, dacă ar fi avut ocazia. De la cărţi i se trăgea ei nefericirea.
– Fericirea, a zis Mimi într-o zi, vine şi pleacă. Dar dacă eşti deşteaptă, nu mai pleacă.
Luna nu era prea deşteaptă. Semăna cu bunicul ei, un bărbat simplu, cam din topor, care ţinuse o singură dată un ziar în mână şi atunci se prefăcuse că citeşte, ca să agaţe o florăreasă. I-a dat întâlnire, a cerut-o de nevastă şi abia după ce a luat-o, a aflat că îl înşelase cu pădurarul, care-l învăţase pe Momo câte ceva din tainele păduritului. Când se gândea la nepotul pădurarului, Luna uita complet de bărbatu-său şi ar fi traversat fără remuşcări podul ce ducea spre pădure, dacă taică-său n-ar fi zăcut de-a curmezişul lui, parcă înadins s-o facă de râs. Dar taică-său nu era întotdeauna beat, uneori se prefăcea, şi, înainte să tragă un pui de somn în natură, îi punea în încurcătură pe trecătorii curioşi.
– Unde mergi?, l-a întrebat odată o bătrână. Bărbatul a privit-o aşa de lung şi tăios, că femeia a făcut doi paşi înapoi.
– Dar de ce întrebi?
– Păi dacă mergi peste pod, vin şi eu cu tine, că nu cunosc drumul.
În acel moment, hotărâtor pentru destinul întregii familii, bărbatul şi-a dat seama că bătrâna semăna izbitor cu ginerele său, un mucos care citea cărţi, în loc să se uite la Luna ce frumoasă era din faţă, că din profil semăna cu maică-sa.
– Semeni cu profitorul de Mimi, mai bine mă pun de-a curmezişul podului, decât să treci tu.

De fapt, acţiunea e mai simplă decât s-ar crede. Prea mult timp, Luna şi Mimi n-au mai dus-o împreună. Luna s-a culcat cu nepotul pădurarului, iar taică-său a avut grijă să afle tot oraşul. Paradoxal, singurul care n-a aflat a fost Mimi, ocupat fiind cu cărţile, bibliotecile şi florăresele. De inimă rea, tatăl Lunei s-a stins în scurt timp, exclamând pe patul de moarte: „Mi-a făcut-o boul de Mimi !”
S-ar mai putea crede că de Luna s-a ales praful, după ce a murit taică-său. Ei bine, nu. Şi nu fiindcă nepotul pădurarului a cerut-o de nevastă, dimpotrivă. Nepotul pădurarului s-a îmbătat ca un porc şi a trâmbiţat peste trei sate vecine ce femeie bună e Luna. Degeaba, Mimi tot n-a aflat. Şi dacă ar fi aflat, ce? Oricum nu-l mai interesa Luna.
Nu, de Luna nu s-a ales praful. Ba mai mult. Peste Luna a dat, în sfârşit, norocul.

Am amintit mai devreme de Momo, fratele lui Mimi. Momo nu era prea inteligent, dar nici rău nu era. Şi-ar fi dat viaţa pentru fraţii săi, Mimi şi Mumu, dar mai tare şi-ar fi dat viaţa Momo pentru o femeie frumoasă ca Luna. Ce i-o fi spus Luna lui Momo, ce nu i-o fi spus, ce farmece i-o fi făcut, că Momo s-a îndrăgostit lulea. Dacă ar fi trăit tatăl Lunei, trei probe de foc ar fi trebuit să treacă Momo ca s-o aibă pe Luna. Dar aşa, în lipsa unui cap de familie, Luna îl supuse pe Momo unei singure probe:
– Aş vrea să-mi aduci cioara aia de pe gard şi, dacă se poate, s-o împuşti.
– Eu, răspunse Momo cu înţelepciune, nu dau vrabia din mână pe cioara de pe gard.
– Care vrabie?, se îngrijoră Luna.
– Ei, aşa circulă o vorbă printre noi, vânătorii.
– Şi ce înseamnă vorba asta?
– Înseamnă să-ţi pui pofta-n cui, eu nu împuşc pe nimeni. Ori vrei să fii soţia mea, ori nu.

Luna acceptă de îndată, convinsă fiind că trăieşte într-o lume a bărbaţilor. Se şi mira cum fusese ea atât de norocoasă şi supravieţuise. Apoi, Momo chiar o iubea. Nu i-o spusese niciodată direct, dar îi dedicase poezii. Momo habar n-avea de limba română, dar la poezii se pricepea. Când mai scria vreo poezie, Mimi se îngălbenea de invidie:
– Eu stau toată ziua în biblioteci şi tu zici că faci literatură?
– Da, eu chiar fac literatură, răspundea Momo cu seninătate. Pentru că literatura, ca orice artă, se dăruieşte, nu se scrie pentru renume.
Odată Mimi s-a îngălbenit aşa tare de oftică, încât a doua zi a şi murit. Momo l-a jelit zile întregi, săptămâni, luni, ani.

Îl jeleşte şi azi. Iar Luna, femeie cu tâmplele albe de-acum, spune că din cauza asta pier scriitorii. Că se mănâncă între ei ca hienele. Şi, de câte ori îl roagă pe Momo să-i spună o poveste, bărbatul începe una, al cărei nume ea nu-l cunoaşte, dar i se pare cea mai frumoasă dintre toate. Atunci Momo e mândru, zice că cine cunoaşte povestea asta, n-are nevoie de alta, nici s-o scrie, nici s-o afle. Aşa că o ia pe Luna pe genunchi, cum visase să facă în tinereţe, pe când era un biet cumnat, şi se aşterne la povestit, în timp ce Luna adoarme ca un prunc lipsit de griji:
„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină !” Şi a fost lumină… »

Luna, Zuna şi Struna

Luna se legase la cap cu un idiot care nu ştia să zică nici mulţumesc de masă, deşi Luna nu gătea niciodată, doar uneori, sâmbăta, pentru că era mereu obosită de viaţă, aşa de obosită că ar fi dormit câteva zile la rând. Poate că o obosea şi idiotul cu care stătea şi care-o drăcuia când îi era lumea mai dragă. De exemplu, când pleca în sat, la talcioc, să cumpere mălai ieftin şi tărâţe scumpe, şi se întorcea cu cercei.
– Tu-ţi cerceii mă-tii, păi de-asta ţi-am dat eu bani, să-ţi cumperi cercei.
Adevărul e că Lunei nu-i prea dădea nimeni bani, de când taică-său se prăpădise de prea mult alcool la ficat. De când murise, Lunei parcă îi lipsea o mână. Sau, şi mai rău, un picior. Numai taică-său o înţelegea când îşi cumpăra cercei.
– Uite ce fumos îi şade Lunei mele cu cerceii ăştia! Ce frumoasă fată am!, întărea el plin de emoţie.
De fapt, de când îi murise taică-său, nici n-o mai prea lăuda nimeni. Aşa că se lăuda singură, în gura mare. Dar nu prea mare, că îl enerva pe idiotul de bărbatu-său. Nu pe Momo, bravul Momo. Nu. Luna s-a recăsătorit, pentru a treia oară, după ce i-a avut de soţi pe Mimi şi pe Momo, cu Mumu.
Mumu nu părea din topor, dar tocmai asta făcea din el un bărbat periculos. Când auzea cum taie lemne, pe Luna o apuca un fel de durere surdă la ceafă. Se gândea că e şi ea un lemn, bun de tăiat. Mumu nu părea nici egoist, pentru că avea grijă să care găleata femeilor din sat, când acestea se întorceau de la fântână. Să le ducă vacile la păscut. Să le salute, ridicându-şi respectuos pălăria roasă.
– Toată ziua o freci şi o faci pe grijuliul. Ia pune şi tu gaz la lampa aia că s-a terminat, văd că Zunei i-ai montat toate becurile-n casă.
Dacă Luna zicea ceva rău de Zuna, o băga pe mânecă.
– Zuna e prietena mea din copilărie. Dacă mai zici ceva de ea, te omor.
Luna era mai mult ca sigură că Zuna fusese iubita lui Mumu
– Eşti cea mai minunată femeie din lume, dar să ştii că n-aş vrea să fii soţia mea.
Negocia tare Mumu.
– Aş vrea mai bine să fii femeia mea în casă, soră-mea sau ce vrei tu. Dar nu soţia. Mumu avusese şi el o soţie. Struna o chema. Struna se prăpădise cam în acelaşi an cu tatăl Lunei. Nu ştia nimeni de ce. Se stinsese ca o lumânare. A slăbit ce-a slăbit, până a dispărut. Într-o dimineaţă, Mumu n-a mai găsit-o în patul ei, că dormeau în paturi separate.
– S-a evaporat Struna!
Un soare strălucitor se urcase în ziua aceea pe cer. Mumu nu avea să uite niciodată. Nici vecinii, nici tot satul. Struna fusese o femeie bună. Aşa de bună, că şi recolta fusese bogată în anul acela. Şi ploile, mai dese, liniştite şi scurte. Ca o viaţă de om.
Luna semăna cu Struna numai la mers. De momâie. În rest, era toată taică-său, doar că nu bea.
– Eu nu beau nici măcar un păhărel, se lăuda ea prin vecine. În schimb, mai iau câte un Xanax la nevoie. Când auzeau de Xanax la nevoie, un medicament din trei cuvinte aşa de ciudat, sătenii îşi scoteau căciula.
– Măi să fie, şi cam de câte păhărele de Xanax la nevoie e nevoie să te-mbeţi?
Când mergea cu vaca, atunci mai lua un Xanax. Mai ales când o mâna la vale, înapoi, spre casă, şi trebuia să traverseze Drumul Naţional. Atunci intra în panică. Odată, şi-a dat seama că panica nu era de la vacă. Poate cauza era de la idiotul de bărbatu-său, şi-a dat ea cu presupusul, în gând.
Când Luna ajungea acasă, Mumu dormea sau citea. Se molipsise de la Mimi, era intelectual, nu mai ducea la păscut decât vacile altora. Şi mămăligă făcea doar de poftă.
– Dacă te duci cu vaca, mănâncă vaca, i-o reteza Lunei când asta se mai plângea de foame. Taie-i un picior şi frige-l. Că nu faci nimic toată ziua, doar îţi agăţi cerceii şi duci vaca.
– Pă nu trebuie să se-ngraşe şi vaca asta?, ridica problema Luna
– Dacă trebuie să se-ngraşe vaca, mai abţine-te de la mâncare şi dă-i ei să mănânce, i-o fi foame. Şi poţi să dormi cu vaca, eu nu mă supăr.
Păi cum să se supere, doar vaca nu intra în casă, aşa că Luna ar fi putut dormi liniştită în grajd. Şi rămânea el, Mumu, cu două paturi, aşa cum visase.
Nici n-a visat bine Mumu două paturi goale, că într-o zi s-a evaporat şi Luna.
– S-a evaporat şi Luna exact ca Struna!
În ziua aia soarele strălucea de-ţi lua ochii. Tufele de mure şi coacăze ieşeau dintre gardurile linse de ploi. Câte o vacă traversa uliţa. Mumu se gândea că o să facă bani frumoşi din patul Lunei, că al Strunei fusese cam vechi şi îl dăduse de pomană. Se mai gândea că Zuna e încă tânără şi că, la urma urmei, ar putea s-o ceară de nevastă, să se căpătuiască şi el odată. Bine că săraca Luna, înainte să se evapore, avusese grijă de vacă. Avea şi zestre. Ceea ce scotea Mumu din calcul, tocmai el, care nu scăpa niciodată nimic din vedere, era posibilitatea ca Luna, ca şi Struna, aveau să se întoarcă, într-o bună zi, în sat.
Când Luna şi Struna s-au întors în sat, primul lucru pe care au vrut să-l facă a fost să-l viziteze pe Mumu. Dar în loc de Mumu, au dat de Zuna. După ce au păruit-o fiecare în parte, Luna şi Struna au luat vaca şi au plecat în lume.
– Eu bou mai mare ca Mumu sper să nu mai întâlnesc, a zis Struna. Spre mirarea ei şi a Lunei, o voce stinsă s-a auzit în spatele lor.
– Nici eu, zise Zuna. Am de gând să mă evaporez astăzi, că e zi frumoasă cu soare strălucitor. Mâine se pun ploile. Pot să vin şi eu cu voi?
Aşa s-au însoţit Luna, Struna şi Zuna. Pe unde-or fi ele, se mai întreabă sătenii când străluceşte soarele pe cer şi recolta e bogată. Că au trecut ani buni de-acum şi Mumu a albit. Mai iese pe băncuţa din faţa casei, sprijinit în toiagul lui jerpelit, şi-i întreabă pe trecători:
– Aţi văzut-o cumva pe Zuna? Sau pe Luna? Sau pe Struna? Şi pentru că nu primeşte niciodată vreun răspuns, Mumu se întoarce la cartea lui groasă şi o ia de la capăt cu cititul, deşi a terminat-o de-atâtea ori:
„Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Ziua întâi. Şi a zis Dumnezeu: <<Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!>>. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer…”

Începutul

Dar iată că într-o zi, Luna a făcut-o lată. Le-a lăsat de izbelişte pe Zuna şi Struna şi dusă a fost de se tot întrebau: O fi murit Luna? O fi sănătoasă Luna? Ba bine că nu. Luna se ţinea, de câteva săptămâni de-acum, cu boul de Mumu. Ce putea să-i schimbe aşa de brusc atitudinea Lunei?, se întrebau, pe bună dreptate, prietenele ei de suferinţă. Şi chiar aşa. De zgârcit ce era, Mumu abia dacă se gândea să rupă un trandafir din grădina lui şi să-l dea în dar Lunei. Or asta întrecea orice măsură. I se ierta bărbatului tot. Putea să fie beţiv, curvar, indiferent, lefter, leneş, egoist, urât, prost, alcoolic. Dar să nu-i dea soţiei lui în dar o floare? Nici Zuna, nici Struna nu admiteau în ruptul capului.
Situaţia era însă mult mai complicată, deşi Luna nu murise, dar nici mult nu mai avea. Luna rămăsese grea cu un bou şi să gândea că, dacă lasă copilul, acesta o să fie pe jumătate bou, şi dacă nu-l lasă, o să rămână ea însăşi de căruţă, o s-o afle tot satul de ce femeie fără curaj e ea. Plus de asta, ce făcea cu Xanaxul la nevoie.
– S-a zis cu Xanaxul la nevoie, dacă păstrezi copilul, o şantaja Mumu, ca nu cumva să ţină copilul. Sau:
– Pe vremurile astea trebuie să fii nebună să faci copii.
– Au fost vremuri şi mai grele, de război, de exemplu, îngâna Luna.
– Uite că noi trăim în astea de-acum, contracara Mumu. În plus, nu mă văd deloc tată, o ţinea el una şi bună. Destinul meu e altul, făcea Mumu, mijea ochii lui de bovină şi se gândea lung, ori aşa i se părea Lunei, că se gândeşte. În realitate, nu se gândea la nimic. Jubila. Jubila de cât de proastă e şi Luna de data asta. Cu femeile trebuie să duci cel mai greu război, cel mai dur război e acasă, nu pe front. Pe front sunt camarazi simpatici şi o singură miză – libertatea. Acasă, de unde-atâţia camarazi şi mizele se stabilesc după cum bate vântul. Familia, gândea Mumu cu detaşare, acest război absurd.
Luna nu-şi făcea mari iluzii. Că o să nască. Cum adică să nască un copil numai al ei. Mai văzuse la Zuna treaba asta, cu fostul ei soţ. Zuna îl luase de bărbat cu burta la gură şi omul n-a mai avut ce să facă. Dar Luna, care era sensibiloasă din fire, nu putea sta nouă luni, alături de un arogant care o lua zilnic peste picior. Ar fi ajuns la spitalul de nebuni. Nici nu se putea gândi. Şi pe urmă, dacă Mumu nu voia copilul, ce să facă? Să forţeze mâna, nici aşa prea largă, a lui Mumu? Nu era corect. Nici pentru Mumu, nici pentru copil.
Ca de obicei, Luna iar nu ţinea cont de ea. Un foarte prost obicei. Drept care, mai lua câte un Xanax din cauza incertitudinii.
– Sunt aşa nehotărâtă dacă să nasc sau nu, încât devin anxioasă, pretexta ea când tocmai se pregătea să ducă la gură un pumn de Xanax, Debridat, Metocopramid şa. La asta se adăugau şi discuţiile aprinse cu Mumu.
– Nu pot să te iau iar de nevastă, ar însemna să mă sinucid. Mai mult decât atât, nu pot să-ţi garantez nici măcar că o să rămân cu tine, pentru că, după cum bine ai văzut, mie nu-mi place viaţa de familie, cu copii, nu-mi miroase a ceva sincer.
– Dar a ce-ţi miroase?
– A ipocrizie, făcea Mumu cu dispreţ. Însă, continua el, dacă ai greţuri, pot să mă duc să-ţi cumpăr portocale, deşi e cinci dimineaţa.
– Şi iaurt, plusa Luna.
– Şi iaurt, se lăsa Mumu înduplecat.
– Şi pâine că nu mai avem. Şi saci de gunoi.
Până la urmă lua şi saci de gunoi din sat că se găseau la tot pasul, mare scofală. Erau şi ieftini, şi ducea şi el ceva în sacoşă acasă. Să-l laude femeia.
– Doamne, Doamne ce bărbat harnic mai am!, îşi imagina el că zice Luna.
Dar Luna avea greţuri aşa mari, că nu mai ţinea pasul cu imaginaţia bogată a lui Mumu.
Singurele momente în care Lunei îi dispăreau greţurile erau atunci când deschidea cartea groasă a lui Mumu şi citea: „Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Şi a zis Dumnezeu <<să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!>>. Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine…”

Luna şi copilul

Dar să nu creadă cineva că Luna a lăsat lucrurile în voia sorţii. Borţoasă cum era, şi-a cumpărat perdele noi, şi-a părăsit bărbatul fără un cuvânt şi a plecat la ţară, la casa strămoşilor ei dinspre tată.
A nimerit în preziua alegerilor pentru Parlamentul European, un fel de instituţie periculoasă care avea legătură directă cu Uniunea Europeană.
În timp ce sătenii se îmbătau cu ţuică, ca să se hotărască dacă votează a doua zi sau nu, Luna era cerută în căsătorie, aşa de brusc şi inoportun, că a apucat-o un fel de ameţeală din care n-a mai ieşit multă vreme.
– Eu am 100.000 de euro într-un cont, două maşini, două apartamente şi o vilă în oraşul Paris, nu ştiu dacă ai auzit de el, e capitala Franţei. Şi aş vrea să fii soţia mea.
Luna nu se putea împiedica să nu observe că bărbatul din faţa ei era frumos şi nici maşina pe care o parcase în faţa gardului nu era prea urâtă. Cu toate astea, a zis.
– Nu.
– Dar de ce?
– Chimia – a început Luna pe un ton didactic, dar încercând să nu facă prea mult pe deşteapta – chimia e una şi căsătoria e alta. A făcut o pauză, vizibil încurcată. Nu era sigură că bărbatul din faţa ei pricepea ce voia să zică prin “chimie”.
– Îndrăgosteala trece, şi numai ceea ce rămâne e important, a prins ea curaj şi a pus din nou stăpânire pe tonul cu care aşa de convingător începuse. Nici ea nu pricepea care era pricina pentru care se înţelepţise dintr-o dată. Poate experienţa alături de boii de Mimi şi Mumu.
– Zău, şi cam ce rămâne?, se interesă bărbatul, cam iritat.
– Teoretic ar trebui să rămână respectul, prietenia, gusturile comune şi … să vâsleşti în aceeaşi direcţie. A făcut din nou o pauză, deoarece nu era prea sigură de faza cu vâslitul, dar o auzise la Mimi şi îi plăcuse cum sună. Şi, dacă dă Dumnezeu, urmă ea, şi câţiva copii.
– Eu vreau băieţi.
– Şi eu.
– Adică unul.
– Eu trei, plusă Luna, fără pic de milă.
– Păi ai gemeni în familie?
– Nu.
– Atunci cum?
– Îi fac pe rând.
Bărbatul din faţa ei luă şi el o pauză – cea mai lungă dintre toate pauzele care au avut loc până acum. Zise:
– Ştii ce cred eu?
– Ce?, făcu Luna
– Că tu ai nevoie de unul cu sămânţă-n el. Apoi o luă de mijloc şi o trase spre el cu putere. Luna îl împinse uşor, reţinându-şi un gest care ar fi putut trăda repulsia.
– Nu.
*
Vasile Baciu se evaporase subtil, undeva, în fundul curţii, şi Ana-l auzea cum taie lemne. Nu-i era specifică bunicului ei dinspre tată o astfel de discreţie, încât fu imediat convinsă că afacerea era pusă la cale, în secret, de cei doi bărbaţi. Ana trase aer în piept şi spuse:
– Ioane, Ioane!. Bunicul are pământ şi tu ai bani, puţin diferit de cartea lui Rebreanu. Dar degeaba, dacă eşti greţos ca Tănase Scatiu. Poate ai auzit de el, dacă de capitala Franţei ai auzit, a mai spus Ana care a început brusc să simtă cum îşi vine în fire şi devine Luna.
*
Seara, l-a oprit pe Scatiu la un grătar. Acesta a mâncat pân-a-nceput să râgâie şi s-a apucat să-njure tot neamul preoţesc:
– Eu cred în Dumnezeu, dar nu cred în popi.
– În toţi popii, vrei să spui, îl corectă Luna cu îngăduinţă.
– Eu nu cred în niciunul, doar în Dumnezeu.
– Înseamnă că eşti evreu.
– Nu sunt.
– Atunci crezi şi-n Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu pe pământ, care a venit să ne mântuiască pe noi, oamenii, de toate păcatele. Care-a-nviat din morţi.
– Nu-mi mai spune de morţi că mă ia cu frig.
– Dacă ţi-e frică de moarte înseamnă că nu eşti credincios. Un om credincios nu se teme de moarte pentru că ştie ce e viaţa veşnică.
Bărbatul din faţa Lunei nu era blond, dar avea nasul mic şi-nţelegea prin viaţă veşnică cam ce înţelegea Luna printr-un miliard de lei.
– Un miliard de lei? Cam cât înseamnă asta-n euro?
– Vreo douăjde mii şi ceva.
– Aaaa!, făcu Luna decepţionată de o sumă aşa de mică pe care bărbatul o primea, de două ori pe an, fără să facă nimic. Ea credea că oamenii cu bani au bani, nu aşa!
Vasile Baciu se întorsese din grădină când afară era deja întuneric şi bărbatul cu mulţi bani plecase la Capitală. Bătrânul voia să afle cum se petrecuseră lucrurile, iar nepoata îi explică cu răbdare, fir de-a păr, totul, apoi adăugă:
-Atât valorez eu pentru voi: zero.
Aşa hotărâre pe capul Lunei nu mai văzuse nimeni niciodată.
*
A doua zi, sătenii se pregăteau de vot. Unii votau la oraş, alţii la sat. Luna se hotărâse să plece acasă cu microbuzul, care trecea mai întâi prin Capitală. Numai de Capitală nu-i ardea ei, cu copilul în burtă, departe de boul de Mumu, care, aşa bou cum era, era totuşi bărbatul ei. Afară domnea arşiţa, oamenii erau neliniştiţi. Nea Radu, şoferul, încasa bani şi făcea ordine.
– Şi tu ce stai, băi puştiulică, singur pe-un loc întreg?, îl luă la rost pe-un copilandru de vreo 7-8 ani. Unde-i mă-ta?
– Vine şi ea.
– Păi când? Că nu mai ajungem la Capitală.
– Vine ea!
– Păi când, te-ntreb!
– Nu ştiu, da’ de venit vine!
– Dă-i un telefon!
– Dă-i un telefon!, s-a auzit, ca un ecou, din mai multe părţi.
Băiatul a coborât din microbuz, a alergat şi s-a aruncat în braţele unei femei care s-a apropiat apoi de şofer şi a zis:
– I-am spus lu’ ăsta micu să ocupe locuri şi când l-am întrebat dac-a ocupat, auzi ce-mi zice el mie, că nu ştie!
– Bine, s-a lăsat înduplecat Nea Radu, treacă de la mine. Aveţi un loc, dar îl ţineţi pe băiat în braţe. Şi fără comentarii!
Nea Radu nu accepta îmbrobodeli. Avea o zi grea, ziua alegerilor, când microbuzele erau controlate de poliţai, ca nu cumva să transporte grupuri de votanţi manipulaţi de partidele politice, adică de fostul Partid Comunist care se mărunţise după anul 1989 în mai multe partide, ca să zăpăcească oamenii. La staţia din faţa Bisericii, pe Nea Radu l-au apucat dracii:
– Bă, io nu vă iau pe toţi azi, vă mai iau şi mâine! Sau, dacă vreţi să mergeţi acum, scoateţi banii, da’ când vă zic io, staţi pe vine şi trageţi perdeluţele la ferestre.
Oamenii au încuviinţat, spăşiţi, şi Nea Radu a pornit motorul.
În microbuz nu se mai putea respira. O femeie care stătea în picioare şi care ţinea strâns un mănunchi de crini înfăşuraţi într-o pagină de ziar se făcuse albă ca varul. La un moment dat, Nea Radu a-ncetinit viteza.
– Bă! Voi ăştia care staţi în picioare! Pe vine toată lumea, că e groasă! Şi voi, ăştia care staţi pe scaune! Trageţi perdeluţele de la geamuri să nu se vadă înăuntru! Şi daţi biletele-astea din mână-n mână până-n fund!
Biletele de transport au început să circule în microbuz. Oamenii le luau, le examinau pe toate părţile. Niciodată nu mai primiseră bilete în schimbul banilor.
– Suntem umiliţi, călcaţi în picioare, a şuierat printre dinţi, odată cu un damf de alcool, bărbatul din dreapta Lunei. Apoi, către ea:
– Ce părere aveţi?
Luna, care tăcuse mâlc tot drumul, a simţit nevoia să facă pe inteligenta în libertate, departe de misoginul de bărbati-su.
– Oamenii ăştia pot să moară aici din cauza lipsei de oxigen şi Poliţia ne controlează dacă mergem sau nu la vot. Nu vi se pare absurd?
– Aveţi un look super, a venit imediat şi replica.
Era clar, bursucul din dreapta nu semăna cu urangutanul de ieri, dar nici cu un umanoid.
Femeia care ţinea strâns crinii ei fleoşcăiţi, s-a trezit vorbind, ca şi cum ar fi dat glas, pentru ultima oară, conştiinţei:
– Eu nu mă duc să votez. O fi bine, n-o fi bine? Nu ştiu. Poate c-or folosi la ceva ştampilele alea dacă le strângem. Cine ştie? Dar nu mă duc. Am zis: nu!
*
Când microbuzul a ajuns în Capitală, sătenii s-au dat jos, unul câte unul. Bursucul i-a mai făcut un compliment Lunei, dar cu voce tare, în aşa fel încât să-audă şi femeia cu crini, şi Nea Radu, şi o familie de purcei rozalii, înconjuraţi de damigene, şi toată lumea. Drept răspuns, Luna i-a întors spatele şi l-a luat la întrebări pe Nea Radu:
– De câte ori v-a oprit azi Poliţia?
– Dă opt ori!
– Şi unde s-a-ntâmplat asta?
– Pe Şoseaua Viilor!
– La ce kilometru?
– La kilometru 10. Da’ dă ce-ntrebaţi, nu vă supăraţi?, s-a interesat, cu faţa cam căzută, Nea Radu.
– Sunt de la un ziar local şi vreau să transmit ce-am văzut la matale-n microbuz.
Nea Radu s-a îngălbenit uşor şi a început să se bălbâie ba de vreme, ba de bagaje, ba de una, ba de alta. Dar Luna l-a liniştit:
– Nea Radu, n-avea grijă, că nu povestesc de afacerea lu’ matale cu biletele. Rămâne-ntre noi!
Iată biletul:

……………………….
*
Nimic nu prevestise transformarea Lunei într-o fiinţă aşa hotărâtă şi plină de spirit. Care va să zică toate acestea existau în ea, doar că până acum îi lipsise curajul.
Când a ajuns acasă, Mumu a rămas tâmpit auzind-o:
-Păstrez copilul şi poţi să te şi cari dacă nu-ţi convine. În fond, şi eu am muncit la casa asta. Dacă ţi-e greu să te cari, te ajut eu, profitorul dracului. Că te iau şi la bătaie, da’ nu-mi pun mintea cu tine. Şi ca să fie totul clar, să ştii că nu mai stau acasă să-ţi plimb ţie vaca. Mă angajez din nou la ziar şi mă despart de tine.
Luna era scoasă din minţi. De nervi, fu cât pe ce să ia un Xanax la nevoie, dar se opri şi mai zise:
-Boul dracului! Ai impresia că o să iau pastile la nesfârşit din cauza ta? Află că s-a terminat!
Pe ascuns, Luna înghiţi două Rivotrile şi un Debridat pentru colon iritabil. Întâlnirea cu bunicul ei, ţăran din moşi-strămoşi, o adusese cu picioarele pe pământ. Era hotărâtă până în pânzele albe.
Mumu se foia de colo-colo ca o fiară încolţită. Aşa ceva nu mai văzuse în viaţa lui. Şi trăise destul. Prăpădita de Luna se transformase în duşmanul lui cel mai feroce.
-Scumpa mea Luna, începu el cu emoţie stăpânită. Fără tine, n-aş fi nimic. Aş mai trăi, poate, un an, doi, şi poate m-aş evapora şi eu, pentru că de murit văd că nu mai murim. Nu vreau să plec nicăieri. Tu eşti soarele meu şi Luna mea, totodată.
La asemenea declaraţie neaşteptată, tensionată de atâtea peripeţii, Luna izbucni în hohote de plâns.
-Dragul meu Mumu!, murmură ea printre sughiţuri.
Bărbatul, cărunt de-a binelea, o luă în braţe şi începu să citească din cartea lor, cu voce tare:
„Apoi a zis Dumnezeu: <<Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!>> Şi a fost aşa.
Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia…”

Pruna

În mod normal, în ziua a treia, ar fi trebuit să apară stelele pe cer şi pentru Luna. Nici vorbă de aşa ceva, viaţa ei tot înnorată era. Ba mai mult, Mumu tuna şi fulgera, de când se apucase iar de băut:
-Dacă nu faci băiat, eu cu mâna mea vă omor pe amândoi!
Doamne, aşa ispite puternice nu visase Luna în coşmarurile ei cele mai urâte. Cum să-i omoare pe amândoi?!
-Cum să ne omori pe amândoi?
-Bine, te omor doar pe tine, pe fii-ta o vând la talcioc. Păi nu trebuie să apăr sângele dinastiei? Ce zice în „Suleyman Magnificul”? Nu aşa zice?
Luna o dăduse pe Rivotril, mai slab decât Xanaxul. Se vede că potrivnicul îi ameninţa pe toate căile şi abia acum înţelegea şi ea ce greşeală făcuse să nu-l asculte pe preot şi să cumpere televizor în casă. Mai nou, tot privind serialul „Suleyman Magnificul”, Mumu voia să treacă la musulmani, în religia cărora, spunea el, se regăsea perfect. În timp ce Luna prindea în greutate, îi creştea burta şi se urâţea, Zuna şi Struna se găsiseră s-o viziteze toată ziua-bună ziua, făcând pe drăgălaşele când la adresa burţii ei, când la adresa lui Mumu. Dar ce o întrista la culme pe Luna era că Zuna şi Struna se făceau parcă din ce în ce mai frumoase şi lui Mumu îi luceau ochii de bucurie când amândouă intrau pe poartă.
Era vară şi cei doi se legănau în balansoarul pe care Mumu îl primise în schimbul vacii, căci bărbatul hotărâse să abandoneze orice lucru, pentru a avea timp să se uite la televizor. Când, în liniştea după-amiezii, poarta se deschise cu un scârţâit uşor şi pe ea pătrunseră pe rând Zuna, Struna şi o femeie pe care Luna o şi urî din precauţie şi din tot sufletul, şi pe care avea să afle că o cheamă Pruna.
Pruna era rotunjoară, dar asta n-o făcea mai puţin primejdioasă. Era şi cam trecută, pielea îi atârna pe braţe, dar Luna văzu consternată care are nasul cârn şi ochii mari şi o displăcu şi mai tare. Nu-i scăpă, în schimb, că avea dinţi urâţi şi gura cu buze subţiri, fundul teşit şi picioarele în x.
Zuna şi poarca de Struna făcură prezentările. Se aşezară cu toate în jurul mesei din grădină, în timp ce bărbatul continua să-şi vânture picioarele pe balansoar, legănându-se încet, cu timiditate. Lunei i se părea că din cauza Prunei, când acolo, Mumu se ridică brusc şi zise:
– Eu mă duc să mă culc.
Nimic nu adora Mumu mai mult ca somnul odihnitor, de după-amiază, şi nimic nu ura din tot sufletul mai tare ca atâtea femei la un loc.
– Cred că o să devin misogin, o anunţă el pe Luna când femeile plecară.
– Cum aşa?
– Mă enervezi, mă scoţi din minţi. Şi tu, şi prietenele tale.
Atunci Luna se băgă încetişor în pat, se întoarse cu fundul spre Mumu şi ridică volumul lor gros, pe care se căzni să-l deschidă la pagina la care rămăseseră. Trebuia să aibă răbdare, cum auzise ea că avusese o femeie dintr-un sat vecin, o cananeeancă. Şi dacă va avea răbdare, vor lumina stelele şi pentru ea. Citi în gând:
„Şi a zis Dumnezeu: <<Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii,
Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul>>. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.
Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului ca să lumineze pământul,
Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.”

Vaca de Pruna

Pruna era capitol încheiat în viaţa ei, aşadar inutil în carte, dar avea şi ea rostul ei de personaj, acela de a o determina pe Luna să citească mai departe despre cum a făcut Dumnezeu stelele.
Ce mai tura-vura, acţiunea din viaţa Lunei devenise o culme a plictiselii. Trebuia să facă grabnic ceva. Nu să-şi vopsească unghiile, nici părul, nici să plimbe vaca, nici să se certe cu Mumu. Altceva. Total, mare. Din cauza gândurilor intense, într-o zi, Luna pierdu sarcina.
– Dacă nu te mai saturi de Rivotril, eu ce să-ţi fac!?, comentă Mumu oarecum uşurat de rolul de tată de care scăpase aşa uşor.
– Să te duci de unde ai venit, firi-al dracului cu cine te-a făcut!, spuse femeia neţinând cont de creatorul personajelor, a lumii, a existenţei întregi.
Îşi aruncă geanta pe umăr şi ieşi fulger din casă. Înainte să ia autobuzul care o ducea la oraş, intră la biserică, să se mai calmeze, dar era aşa furioasă, încât, la ieşire, se împiedică de prag:
– Fir-ai-al dracului de prag!
Pierdu autobuzul, mai avea o oră de aşteptat până să vină altul.
– Fir-aţi ai dracului cu autobuzele voastre!
Pierdu şi interviul la care se programase, în vederea obţinerii unui post de bibliotecară.
– Fir-aţi ai dracului cu ţara voastră de rahat!
Apoi se duse din nou la biserică, să se spovedească. Primi canon să citească Evangheliile şi să se lase de fumat.
– Fir-ai-al dracului de fumat!
Iar se duse la biserică, iar se spovedi. Seara, târziu, avu chef să citească „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski.

*
Era clar că simpla, aparenta apariţie nesemnificativă a vagaboandei de Pruna în viaţa lor îi dăduse Lunei toate planurile peste cap. Pruna şi capul ei ca o prună. Luna făcea eforturi colosale să n-o bleasteme pe Pruna. Gândurile ei negre se traduceau în vorbit, sub formă de onomatopee, prin oftaturi zgomotoase, pe care Mumu le auzea cum răzbat prin toate ferestrele, din grădină, indiferent de încăperea în care încerca să-şi regăsească liniştea şi echilibrul.
– Ce mai e acum?, întreba bărbatul ca să întrebe.
– Of. Oooof!, răspundea Luna şi respira din adâncul inimii ei de femeie oropsită.
– Fir-ai a dracului de femeie nenorocită, prost am fost când te-am luat!
– Nici nu m-ai luat, prost eşti tu!
– Ah, blestemată să fii!
Luna dădea amarnic din cap. Boul dracului, ea se chinuia să nu bleasteme şi tot el chema pe potrivnicul.
– Firi-ai al dracului de bărbat care mă faci să drăcuiesc! Nu mai stau în casa asta o secundă! Mă duc să mă angajez, poate se milostiveşte Dumnezeu de mine şi mă iartă. Lângă tine, numai prostii fac!
Femeia trânti uşa după ea şi ieşi în stradă îmbrăcată în hainele de casă. Se duse pe jos, val-vârtej, până la marginea pădurii, unde uliţa se strâmta şi casele se împuţinau. Aici era în siguranţă. Nimeni nu putea s-o audă cum plânge cu sughiţuri.
Când s-a întors acasă, nimic pe chipul ei nu arăta că ar fi suferit aşa năprasnic. Mumu încerca s-o privească pe furiş, să-i pândească reacţiile ieşite de sub control. Inutil. Luna era aşa preocupată să-şi actualizeze CV-ul, că uitase total de Mumu şi de cearta dintre ei. A trimis câteva CV-uri, câteva articole, a dat câteva telefoane, a schimbat câteva mail-uri. Deocamdată, nimic la orizont. Nu-i nimic, se încuraja în gând Luna. O să iasă soarele şi pentru noi.
În fapt, se apropia septembrie şi avea nevoie de pantofi. Şi ea, şi Mumu. De ghete groase, de haine. Rezistente la ploaie, la vânt, la frig. De cadouri pentru Crăciunul care se apropia cu viteză şi pentru Paştele care-i urma. De perdele, aer condiţionat, aşternuturi, farfurii, un computer nou. Făraş, că acela vechi se rupsese.
– Spune mulţumesc lui Dumnezeu că eşti sănătoasă, comenta bărbati-său, trezit dintr-un somn adânc în care căzu imediat după ce Luna se întorsese acasă şi o văzu mai liniştită.
– Spun, dar ce are asta cu pantofii?
– Nu ţi-ai luat pantofi anul trecut?
– Mi-am luat, dar nu sunt buni de ploaie.
– Dacă-ţi dau bani să-ţi iei alţii, o să zici că nu sunt buni de frig.
– Păi normal.
– Păi vezi?
– Păi ce să văd, de-aia au femeile nevoie de mai multe perechi de pantofi.
– Iisuse! Iisuse!, exclamă Mumu, cuprins de exasperare. Dacă mi-a trebuit femeie!
– O să vezi că o să fac rost de bani de pantofi. Şi de perdele, şi de farfurii.
– Hai să văd!
Şi într-o zi, a primit un telefon. Zuna o ruga să-i ţină locul, pentru două săptămâni, ca învăţătoare. Provocarea începuse.
Luna ura sistemul de învăţământ din satul ei, cu tot ce însemna el, dar mai ales cu salariile lui mici şi umilitoare. În plus, credea că e excesiv de timidă să stăpânească clase întregi de copii. Cu toate astea, a zis „da”.
A aranjat mai multe scaune goale în faţa ei, cum citise în poezia unui poet cu nume de soare, şi a început să vorbească cu ele. „Bună ziua ! Numele meu e … Astăzi vom vorbi despre … Şi vom citi… Şi vom uita de mizeriile vieţii …
*
Bineînţeles că n-a început aşa. Dar a început cumva, pentru că avusese grijă să citească, cu creionul în mână, în două săptămâni, în jur de cincizeci de volume de poezie şi proză, să-şi procure cele mai bune manuale, să facă planificările orelor, chiar dacă nu făcuse în viaţa ei planificări. Semnalele au fost bune. Drept care, după ce a ţinut locul Zunei timp de două săptămâni, directorul şcolii i-a oferit o jumătate de normă în învăţământ.
– Învăţământul e cel mai frumos domeniu!
– Nu mă-nnebuni, zicea Mumu, năucit de schimbările cam bruşte din atitudinea Lunei. Cum ai descoperit?
*
Pantofii şi i-a cumpărat din primul salariu. Adică cu jumătate din el. Cu cealaltă jumătate, i-a cumpărat lui Mumu izmene şi şosete, că dânsul stătea toată ziua în pat şi se uita la televizor. După Crăciun însă, a început să dea din colţ în colţ, banii tot nu ajungeau. La sfârşitul anului şcolar, s-a înfăţişat la directorul şcolii:
– Vreau normă-ntreagă.
– N-avem.
– Şi eu din ce trăiesc?
S-a uitat lung la ea, ca şi cum ar fi vrut să-ntrebe ce păzeşte bărbatu-său.
– Le arăt eu lor, plec din învăţământ pe un salariu cum n-a văzut Zuna în viaţa ei!
– Păi n-ai zis că învăţământul e cea mai frumoasă meserie?, i-a aruncat Mumu, aparent detaşat, ca să n-o scoată din sărite pe nevastă-sa.
– Ba da ! Dar eu vreau să fiu plătită corespunzător!
*
De păsările cerului Dumnezeu are întotdeauna grijă. Nu că ar fi fost vreo pasăre, ca taică-su, dar Luna avea convingerea că de data asta o să-i arate ea lui Mumu. Şi Zunei, şi Strunei şi, mai ales, şmecherei de Pruna, că de la ea începuse totul. Nici acum nu se lăsa Pruna asta. Îl tot suna pe Mumu, râdea cu el la telefon şi, la sfârşitul convorbirii, îl întreba cum se mai simte, ce mai face Luna.
– Pe dracu’ fac!, fulgera Luna, în timp ce Mumu fugea cu telefonul în curte, ca Pruna să nu audă înjurăturile consoartei sale.
Şi uite aşa, Luna a primit şi ea un telefon. Unul serios, de la redacţia unui ziar local serios, aşa cum îşi dorise. A dat câteva probe şi a ocupat pe loc un post de redactor. Astfel că în septembrie, când începea şcoala, în loc de şcoală, Luna s-a pus pe scris articole. Lumea era la picioarele ei şi din lumea asta făceau parte nişte aschimodii, nişte neica nimeni, nişte alea despre care nici măcar nu-şi aducea aminte ce nume poartă, parcă Pruna, Zuna şi Struna. Intuitor din fire, Mumu nu se putu abţine:
– Vezi să arunci toţi banii pe cercei ca toate piţipoancele!
Era gata-gata ca ea, Luna, să zică ceva, cu ocazia asta, de Pruna! Dar nu schimba momentul fericirii pe o vacă încălţată. Ba bineînţeles că o să aibă cercei mai frumoşi ca ai Prunei, ai Zunei şi ai Strunei!
*
Într-o seară, după ce se întoarse de la ziarul pentru care lucra, găsi în frigider câteva pere, mici cât pumnul. Posibil să fi trecut două săptămâni, poate şi mai mult de când erau acolo, dar ea abia acum le remarcase prezenţa, când bărbatul ei era plecat în sat. Şi-a amintit că i le adusese Mumu, într-o sacoşă din hârtie. Aveau pete negre şi nici măcar coapte nu erau atunci când i le adusese. Acum deveniseră moi şi maronii. Le-a pus pe o farfurie şi a muşcat, tacticos, de acolo de unde se mai putea muşca. Şi s-a gândit că poate şi bunicul ei muşca, chiar atunci, pe lumea aialaltă, dintr-o pară. Fără niciun gând, cu sufletul golit, Luna privea într-un singur punct şi muşca dintr-o pară. S-a îndreptat spre măsuţa joasă, din lemn de brad, pe care stătea cartea lor groasă, a ei şi a lui Mumu. A deschis-o şi a început să citească cu voce tare:
„Apoi a zis Dumnezeu: <<Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!>> Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: <<Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsări să se înmulţească pe pământ!>>
Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.”

Aventurile Lunei (II)

Muma şi Momu

Avea aşadar o viaţă de rahat, un cuvânt turcesc precum „ciubuc” şi „bacşiş”, filosofa Luna în timp ce scria un articol pentru ziarul local şi căuta sinonime ca să rescrie, practic, aceeaşi frază, până ajungea la 6. 000 de semne. Nu era destul că viaţa din jur era de rahat, mai trebuia şi ea să contribuie la chestia asta. Uite că nu voia. Luna era şi fata Mumei, mama ei.
Muma fusese o femeie bună ca pâinea caldă, deşi nu-i ajutase la nimic nici ei, nici Lunei, pentru că se măritase cu un mitoman, un afemeiat şi-un iresponsabil, doar că nu unul oarecare, de vreme ce era chiar tatăl Lunei. Luna îşi amintea foarte clar, era în curte, pitulată în spatele tufei de trandafiri, când l-a auzit pe tatăl ei, Momu:
-Ascultă Muma, pe mine să mă laşi să fac ce vreau! Poţi să te duci dracului, dar eu nu vorbesc urât, deci du-te la mă-ta dacă nu-ţi convine. Când te-am luat de nevastă, puteai să te gândeşti că eu sunt un bărbat liber. Sau n-a fost destul de clar?
– N-a fost, şopti Muma şi înghiţi în sec, încercând să scape de nodul din gât.
-Ei futu-ţi ignoranţa mă-ti! Dacă n-a fost clar, trase Momu aer în piept, îşi reglă vocea, ridică o sprânceană în sus şi adoptă o mină tragică, atunci te clarific eu acum! Că Luna e mare deja, poate să şi audă:
– Eu sunt un bărbat liber, chiar dacă te-ai căsătorit cu mine. Ca pasărea cerului, ca stelele şi luna, ca vântul şi pământul. Mă învârt unde vreau şi cum vreau, plec când vreau şi unde vreau, fără explicaţii. Şi nu-mi da mie pastile, că sunt sănătos tun.
– La cap nu eşti…, îndrăzni femeia, fulgerată de un gând ucigaş.
– După cum arăţi, ca vaca noastră din curte, eu aş crede, draga mea Muma, că tu nu eşti.
Pe vremea aceea nu existau cercei în sat, nici femei mai frumoase ca Muma, precum Zuna, Struna şi Pruna. Proastă sau nu, Muma avea o calitate: era de o frumuseţe neasemuită, bărbaţii îşi scoteau căciula când o vedeau pe stradă, încât Muma credea, fără doar şi poate, că Momu era fie gelos de o înşela la tot pasul, fie artist, fie nebun. Cum artist nu fusese niciodată, nici gelos, atunci sigur era nebun.
– Eşti nebun de legat!, ţipa ea la Momu.
Jignit de moarte, Momu pleca la cârciumă. Pe drum, agăţa vreo săteancă căreia îi povestea despre viziunea lui asupra universului, despre libertate, dragoste şi viaţă, dar, mai ales, despre cât de nenorocită e nevastă-sa, care nu-i preţuieşte libertatea.
– Sunt de o tristeţe metafizică, n-are rost să-ţi explic ce înseamnă „metafizic”. Crede-mă pe cuvânt, l-a auzit Luna cum se văita Momu unei femei din sat, uscăţivă, cu ochii înfundaţi în orbite.
Prin crăpătura băncuţei sub care se ascunsese, făcută ghem, Luna trăgea cu ochiul şi zărea la răstimpuri bărbia ascuţită a femeii şi privirea lipsită de expresie.
– Aşa…, mai comenta ea din când în când, cu mâinile în poală, neavând altceva să comenteze.
– Cel puţin tu nu arăţi ca o vacă, nu ai privirea aia de jivină, pentru că, în fond, n-ai niciun fel de privire, prindea Momu curaj şi îi zâmbea încurcat. Cred că ţi-ar sta mai bine fără fustele astea lungi, adică goală de tot.
Femeia rânji lung şi Luna văzu că n-are dinţi în gură. Se luară timid de mână. Momu prinse un curaj şi mai mare, privi spre cer cu interes evident şi începu:
– În cartea mea de căpătâi, singura pe care am citit-o, „Aventurile lui Tom Sawyer”, omul era liber. Nimic nu-l împiedica să cucerească natura, femeia, câinele, viaţa întreagă. Prietenia şi dragostea necondiţionată, zise şi privi pe furiş spre femeie să-i suprindă reacţia, erau totul.
– Sunt făcută praf, spuse aceasta, cu chipul înmărmurit de emoţie. Dragă Momu, continuă ea, fâstâcită, dacă te pot ajuta cu ceva…
– Poţi!, zise Momu, o luă de mână şi completă cu autoritate: Dacă asculţi de bărbat!
*
Muma nici nu se mai miră când poarta se deschise şi în curte pătrunseră, radiind de fericire, Momu şi noua lui consoartă, a o sută şaptezeci şi noua, după calculele ei.
-Poftiţi, luaţi loc, zise ea şi îşi făcu o cruce pe ascuns.
Dar, după ce femeia plecă, Momu se trezi în plin somn odihnitor cu o tigaie în cap:
– Nebunule! Dacă n-ar fi Luna pe pământ, te-aş omorî pe loc, te-aş duce la spitalul de nebuni!
Orice pentru Momu, până la spitalul de nebuni, unde ştia că se lingea pe bot de libertate.
-Ha!, sărea ars. Stai aşa! Nebună eşti tu cu mă-ta! Cine a luat, femeie, pastile, prima? Nu tu?
-Eu, dobitocule, că mi-ai mâncat sufletul!
-Atunci, vezi fă?! Tâmpito! Cine e de spital?
Muma vedea mai mereu stele verzi de oftică şi cădea la pat. Luna îi mai făcea un ceai, i-l aducea la pat, o mângâia şi-i promitea:
-Lasă, măicuţă, că n-oi fi eu mai proastă ca tine. O să fie bine, ai să vezi. Hai să-ţi citesc ceva frumos:
„Apoi a zis Dumnezeu: <<Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor, şi animale domestice, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor>>. Şi a fost aşa.
A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animale domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.
Şi a zis Dumnezeu: <<Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!>>”
*
Deci Momu se credea un fel de Dumnezeu, să stăpânească el tot şi toate. Băga-l-aş în mă-sa de tâmpitul mă-si, bodogănea Muma. Deşi Momu era tatăl ei, Luna se vedea obligată să pice de acord, de vreme ce văzuse cu propriii ochi de ce era în stare Momu. Dar Momu parcă o ghicea:
– O să ajungi o proastă, ca mă-ta!
*
Sigur că Luna se străduise, toată viaţa ei, să nu ajungă o proastă ca maică-sa. În privinţa lui Mumu, se apucase să citească tot felul de cărţi, de la „Fluturele Curcan” de Felix Nicolau, până la „Ghidul auto” şi „Cum să ne decorăm, nu demolăm, casa”. Dar niciuna nu o lămurea în privinţa vieţii ei dezastruoase. Mai bine nu mai citea nimic, dar ce făcea, doar nu o lua pe urmele lui taică-su. Luna se gândea că adevărul trebuia să fie undeva la mijloc, că poate ea însăşi e adevărul, singurul argument trainic pentru existenţa părinţilor ei. Dar argumentul pentru propria ei existenţă care era?
Cu aceste întrebări fundamentale în minte, Luna spăla vasele de zor. Îşi aminti că, înainte să se prăpădească, taică-su Momu îi spusese:
– Dacă ai semăna un sfert doar cu mine, ai fi cea mai tare femeie din lume, Luna mea dragă! Să ştii că taică-tu pleacă pe steaua X760, de unde-ţi trimite fotografii. Universul e mare, taică-tu a călătorit mult prin el, ştie ce zice. Îţi las moştenire cunoştinţele mele despre viaţă, furnici, univers, îţi mai las creditele mele în bancă, factura de telefon neplătită de trei luni, casa năruită de la ţară, vezi să-i faci veceu ca lumea, pisica Ionela, câinele Veselicu, pe jigodia de Zamfirica poţi s-o eutanasiezi sau scapă-i un pumn de ampiciline în mâncare şi ai aranjat-o. Să ştii, tată, că lumea e plină de securişti. De la mic la mare. Numai dragostea e ceea ce contează şi prăpădita asta de casă. Să nu fi plângăcioasă ca maică-ta, nici ca mine, recunosc, am şi făcut pe mine de frică, noroc cu steaua X760, m-a salvat de fiecare dată. Nu-mi convine deloc că mor, poate mă oftic şi înviez mâine poimâine…
Obosit de cât băuse în zilele precedente, luă o pauză, ceru un pahar de apă, înghiţi cu poftă şi reluă, cu ochi de fiară încolţită:
– Dar atenţie! Uită-te în ochii mei când vorbesc cu tine! Dacă observ vreun picior străin de la gardul galaxiei noastre până la veceul din curte, jur, Luna, că mă întorc de la mine din stea şi îi dau pe toţi în judecată, futu-le muma în cur de jigodii împuţite! Să nu uiţi, tată, că toate telefoanele sunt ascultate, mă-ta e ascultată, dar ea e proastă, toate sunt nişte proaste, dar pe mă-ta am iubit-o. Şi pe celelalte le-am iubit! Nu ştiu ce dracu’ a fost cu mine, Doamne iartă-mă că drăcui în prag de moarte, că n-am avut stare în mine toată viaţa! O fi avut dreptate şi maică-ta, săraca de ea, să zică că sunt nebun. Dar parcă nici acum, în ultimul ceas, când mă evapor spre steaua mea, nu-mi vine să-i dau dreptate…
Luna termină de spălat vasele, plânse scurt, sprijinindu-se de cişmea, alt cuvânt turcesc, se şterse repede în colţul ochilor, răsuflă adânc şi izbucni în hohote de plâns cu sughiţuri. Când se mai potoli, trebui să intre în casă, căci ploaia începuse şi Luna îşi dădu seama că e meteosensibilă.
Mumu scria febril, aplecat la noua lui masă de lucru, pentru că auzise că „Feriha” se termină mai rău ca „Suleyman Magnificul”, se lăsase de telenovele tuceşti, abandonase televizorul şi religia musulmană şi se apucase de romane, ca răposatul Mimi. Luna se strecură încetişor în casă, trecu pe lângă el fără să sufle un cuvânt, intră în odaie, închise uşa în urmă, se aşeză pe pat, îşi şterse faţa cu un şervet – cuvânt de origine franţuzească, deşi seamănă cu „şerbet” – curat, se uită în oglindă, îşi zâmbi cu îngăduinţă, ca şi cum s-ar fi iertat ea însăşi, apoi brusc, cu chipul împăcat, luă cartea groasă de pe noptieră şi începu să citească:
„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie…”

Epilog

În lipsa personajelor

Casa era mare, cu două nivele. La demisol se afla bucătăria largă, în formă de pătrat, cu ferestrele tăiate în partea de sus a peretelui, pe care bunica le acoperise cu perdeluţe roşii. Mirosea puternic a suc de roşii.
Pe treptele din piatră ce coborau în încăpere, bunica zări o pereche de cizme înalte, negre, soldăţeşti. Nu reuşea să vadă mai sus de genunchi.
– Ce faci aici?
– Stau, zic, mă gândesc.
– De ce nu vorbeşti cu mine?
Tăceam şi încercam să văd mai sus de genunchi.
Mai sus de genunchi nu era un soldat, ci o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în negru, cu părul lung şi bălai. Bunica zâmbi uşurată. Războiul se sfârşise.
– Fiindcă n-am ce. Lucrez acum. Şi mă întorc spre bunica.
E o bunică straşnică, îmi zic. Părul ei alb pare vopsit, ochii ei albaştri par fardaţi, obrajii ei lungi par sculptaţi. Nu ştiu cu ce e îmbrăcată şi oftez adânc pentru că e ora prânzului şi poate ar trebui să manânc.
– Ţie nu ţi-e foame?
– Nu.
Bunica prepara în orice caz suc de roşii. Poate avea de gând să pregătească şi-o friptură. Nu era normal pentru o bunică să păzească doar un amărât de suc de roşii. Femeia îi zâmbi cu subînţeles.
– Eşti foarte frumoasă.
– Şi dumneavoastră sunteţi o bunică minunată, păreau să-i spună ochii.
– Mă auzi?
Cum să nu-l aud, îl auzeam, însă eram prea ocupată. În orice caz, ceva mă avertiza că eram minţită. Iar exagerarea cu frumuseţea nu puteam s-o înghit.
Bunica îşi înmuie buzele în scobitura unei linguri din lemn. Sucul de roşii era gata.
Dar ce mă irita din cale-afară era îmbrăcămintea bunicii. Acum n-aş îndrăzni să spun că era ciudată. Veşmintele bunicii nu se vedeau. Se vedea doar capul ei, umerii acoperiţi de un şal croşetat, din lână gri şi în jos, nimic. Nu vă gândiţi la prostii. Pur şi simplu bunica nu avea partea de jos a trupului, astfel încât nu se putea afirma că mergea, ci că plutea, plimbându-se cu o graţie de bunică plutitoare dintr-un colţ în altul al bucătăriei.
– Bunico, eu nu vreau să ajung bătrână.
– Nu te obligă nimeni, răspunse bunica tăios cu o voce pe care nu i-o cunoşteam.
Evenimentele luară o întorsătură neaşteptată chiar şi pentru bunică, care prinse deodată trup şi deveni protocolară:
– Bine ai venit! Stai jos, fă-te comodă. Ce, credeai că sunt o reclamă la sucul de roşii?
Şi începu să râdă cu un râs ce semăna a chiţăit. Începui să tremur şi mi se păru că cineva, un bărbat poate, undeva, deschidea o fereastră.
– Ce vârstă ai dumneata, bunico?
– Hîm…, făcu bunica gânditoare. În tot cazul nu mai mult de 500.
– Şi cu toate astea…
– Şi cu toate astea uite că mă ţin bine. Tu câţi ani ai, fetiţo?
– Nu mai sunt o fetiţă, cred că e destul de vizibil, dar de ce mă întrebaţi?
– Din curiozitate, îmi semeni foarte mult, aşa arătam şi eu la vârsta ta.
Cum aveam deja îndoieli legate de locul şi data naşterii bunicii, spusei fără să ezit:
– Bunico, te înşeli, noi două nu semănăm deloc.
N-am văzut niciodată o bunică mai îndurerată. Părul ei alb părea o pânză de păianjen, ochii ei albaştri – stele căzătoare, obrajii ei lungi – explozii galactice. Bunica era scoasă din circuit şi auzii cum cineva, poate un bărbat, undeva, izbeşte un geam. Ciulii urechile.
– De ce nu-mi vorbeşti?
– Pentru că tu ştii totul.
Şi mă întorc spre bărbat. E un bărbat în toată puterea cuvântului, îmi zic. Robust, cu pielea ciocolatie, pare un prinţ egiptean. Ochii lui negri scrutează depărtările şi când clipeşte, pleoapele lui par săbii de oţel. Nu pricep ce încearcă să-mi spună şi mă amuz fiindcă bunica se găseşte tocmai acum să-mi înşire pe masă tot felul de bucate, exact când eram pe punctul de a-i arunca că singurul ei scop în viaţă e sucul de roşii.
– Parcă ţi-era foame, adaugă ea încurcată.
– Nu, mulţumesc, mi-a trecut de cât am aşteptat. Ah, şi încă ceva: şalul. Nu vă prinde deloc, aveţi un aer artificial, parcă aţi poza pentru o reclamă. Nu mai vorbesc de ochelari, de coc şi de zâmbetul ăsta de victimă. Nu vă mai prefaceţi că mă iubiţi, când, de fapt, sunteţi invidioasă pe tinereţea mea, şi v-aţi îmbolnăvit de spaimă numai la gândul că aş putea să învăţ fabuloasele dumneavoastră reţete, pentru ca mai apoi să le fac cunoscute tuturor… Plutiţi, pe naiba! Nimeni nu pluteşte, nimeni nu are perdeluţe roşii! Nici în „Scufiţa Roşie” perdeluţele nu erau roşii, presupunând că decorul ar fi fost în ton cu personajul…
… Abia mai puteam să răsuflu. Bunica lăsă bărbia în jos. Plângea? Îşi regreta comportamentul deşănţat? Sau surâdea încrâncenată, promiţându-şi că o să mi-o plătească? Nimic nu ne va lămuri în cele ce urmează.
Şi numai lumina palidă din încăpere ne dezgoli obrazul îmbătrânit al bărbatului.
– Iartă-mă, iartă-mă că te-am făcut să suferi.
M-am gândit atunci că i s-ar fi potrivit o pereche de mănuşi albe şi o pălărie. Nu m-am înşelat.
– Trăsura ne aşteaptă, şopti, potrivindu-şi mănuşile şi pălăria. Şi, în timp ce caii nechezau nerăbdători, distinsei o tânguială, un fel de rugăciune de femeie disperată, care îmi cerea să merg la ea negreşit.
Bărbatul făcu un gest cu mâna, parcă ar fi vrut să se scuze.
– Mai scuteşte-mă. Şi cu mănuşile, şi cu tot. Ori îţi asumi toate faptele, ori nu eşti bărbat. Şi dă-ţi jos mănuşile, eşti ridicol. Bunica, cel puţin, era mai modestă.
Şi iată cum casa bunicii mi se dezvălui, pe neaşteptate, aşa cum o lăsasem. O bunică diferită mă privea însă din mijlocul salonului, tolănită într-un fotoliu şi lovind graţios ceaşca de cafea cu vârfurile unghiilor, printr-o mişcare ce sugera apăsarea clapelor. Se prefăcu luată prin surprindere, tresărind destul de exagerat şi vărsând cu premeditare cafeaua peste mileurile albe, din mătase. Sună din clopoţel. O servitoare se ivi în pragul uşii.
– Enlevez tout! Apportez du café frais! Vite!
– Bonjours, aruncai eu ironic. Româneşte nu ştiţi, sau e mai greu?
De această dată bunica chiar fu luată prin surprindere. Răsturnă de-a binelea tot ce era de răsturnat şi vărsă tot ce era de vărsat. Incidentul n-o făcu nici măcar să clipească
– Nimic nu e greu, cherie.
– Asta să i-o spuneţi lui mutu’!
– Tz, tz, tz!, făcu bunica, aveţi un limbaj nefiresc pentru o femeie, plastic aş spune.
Cel puţin, gândii, bunica asta mă ţine în priză. Mă hotărâi să contraatac.
– Doriţi să vă jignesc în franceză?
Bunica ezită pentru prima oară, reducându-se treptat şi definitiv la tăcere.
– Ei bine, n-am s-o fac. Să vă spun un secret: urăsc franceza. Prefer japoneza şi vă declar cu toată sinceritatea că n-am întâlnit limbă mai încâlcită ca franceza. Şi cu toate astea mai simandicoasă şi mai plină de aere.
Bunica roşi oripilată şi îşi duse mâna la gură. Deşi aveam un întreg plan de expunere a muzicalităţii limbii române, renunţai, în aşa hal de dezamăgită eram.
Afară mă aştepta trăsura. Fără cai, fără vizitiu. Apropiindu-mă, observai cum casa dipărea şi cum trăsura îşi pierdea însuşirile de trăsură. Cineva, undeva, poate un bărbat, spărsese un geam şi acum înaintam temătoare, în vârful degetelor, parcă aş fi călcat pe cioburi.
– Hai să nu ne mai ascundem după degete, îmi propuse bărbatul fără mănuşi.
– Hai să nu ne mai ascundem.
– Hai să fim noi înşine.
– Hai să fim noi înşine.
– Poate singuri, dar cel puţin sinceri.
– Poate singuri, dar cel puţin sinceri.
– Noi şi întrebările noastre fără răspuns, ca-ntr-un ecou.
– Noi şi întrebările noastre fără răspuns, ca-ntr-un ecou.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s