Un călduros, bîrrrr, „La mulţi ani!”


4

Să nu creadă unii că am dispărut de tot, na!, fotografii făcute de Crăciun, pe malul Dunării, unde altundeva. În principiu, mă refer la amicii bucureşteni, ei au nevoie mereu de poze, altfel nu exişti.

Deci seara venea şi noi aşteptam colindătorii să le dăm colindeţi.

9

Mda, mda, barca nu-i a mea, dar ar putea deveni.

1

Nici freza nu-i a mea, e la caşto. Cerceii sunt ai mei sigur.

5 - Copy

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Acum, pe Buchiseala.ro


http://www.buchiseala.ro/index.php?route=product/manufacturer/info&manufacturer_id=27

Ioana-Bogdan

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Eu, alesul


Mă simt din ce în ce mai inconfortabil cu mine însămi când îi judec pe cei care de bine, de rău mă conduc ori care m-au condus. Că sunt sau vor fi în Opoziţie ori la Guvernare, că sunt simpli dregători sau foşti ori actuali preşedinţi de stat, libertatea mea în bine, aceea de conştiinţă, nu stă în a-i judeca, ci în a-i iubi necondiţionat, aşa cum îmi iubesc familia, casa şi, de vreme ce am ales să rămân în ea, ţara. Nici nefiind de acord cu ei, n-am voie să-i judec, căci greşeala lor se transformă într-o şi mai mare greşeală a mea, aceea de a arunca cu piatra.

Iisus către Pilat: “Nu ai avea nici o putere asupra Mea, de nu ţi-ar fi fost dată ţie de sus”.

Cea mai slabă ofertă electorală, am auzit din toate părţile. Nu a fost cea mai slabă ofertă, n-am avut niciodată politicieni prea şlefuiţi, pentru că nu suntem dintre popoarele cele mai civilizate, suntem nişte necopţi. Chiar dacă şi aleşii, şi electoratul ar fi trebuit să vâslim în aceeaşi direcţie, ne-am aflat în bărci diferite, într-o mulţime de bărci. Pentru că nici unii, nici alţii n-am ţinut cont de calitatea noastră comună de oameni, de interioritatea noastră, de ceea ce-i determină pe unii să opteze pentru ceea ce optează, chiar dacă am considerat că săvârşesc o eroare prin opţiunea lor. Ne-am aflat precis în situaţia elevului care, în necunoaşterea materiei studiate, preferă să-şi înjure profesorul şi să-i ia în zeflemea flecurile roase ale pantofilor.

Dar să ne uităm, preţ de câteva momente, fără resentimente, la oricare unul dintre candidaţii din primul tur pentru prezidenţiale. Să ne uităm la ei ca la nişte oameni, cu compasiune măcar, dacă nu cu dragoste, cum ne-ar putea învăţa, de veacuri, Parabola Fiului Risipitor.

Udrea părea din start compromisă, doar e femeie. Dar tocmai faptul că e femeie ar fi trebuit să ne încânte. Iohannis e nou, tocmai asta ar fi trebuit să ne dea speranţe, ceea ce s-a şi întâmplat. Ponta e om al justiţiei, iată pe ce trebuia să mizeze electoratul său. Un loc la Cotroceni pentru Tăriceanu, un om cu state vechi, destul de charismatic, ar fi mutat accentul preocupărilor sale de pe divorţuri, o spun fără maliţie, pe interesele ţării. Din păcate, toţi aceştia au fost maimuţăriţi într-un spirit cum nu se poate mai grosolan.

Motiv pentru care nu vreau să vorbesc mult despre aleşi, ci despre electorat. Despre electorat nu vorbeşte nimeni niciodată, deşi el e alesul nr. 1, în mâinile lui a fost Decizia şi acum, că a luat-o, devine o dată în plus responsabil. Or electoratul nostru nu e doar scindat, ci iremediabil învrăjbit, mai puţin, ne-a arătat-o, electoratul diasporei (n.a.: o demonstraţie că nu am avut parte de un vot chiar liber în toate zonele şi că această libertate se deteriorează pe măsură ce înaintezi dinspre statele civilizate către capitala României şi din Capitală şi oraşele mari ale ei către mica provincie, unde noul preşedinte investit ar trebui să descindă urgent. Încă un gest de solidaritate al diasporei, pe lângă acela prin care dovedeşte că multe dintre “fondurile europene” şi ne-europene accesibile cu o mai mare uşurinţă pentru noi, aici, au devenit cotele-parte din salariile aceloraşi români plecaţi în străinătate care şi-au sacrificat vieţile, şi-au lăsat familiile, pentru ca România, ei înşişi şi ai lor să continue să respire).

Pentru că, revin la ideea electoratului învrăjbit, oferta electorală “slabă” a fost produsul său, oglinda sa, rodul inconsecvenţelor sale, al complacerii, al lipsei de solidaritate (reflectată urât chiar pe reţelele de socializare), de minimă morală şi de educaţie civică. Dacă Micul Prinţ cultiva în grădina lui trandafirii, în curtea Electoratului român, trandafirii s-au scuturat şi el a cultivat doar spinii.

Sigur, să mă ierte cei pe care îi pot ofensa şi cărora le pot răni orgoliul, dezamăgirile, frustrările, neîmplinirile, loviturile încasate pe nedrept. Îi înţeleg, dar atitudinea e greşită. Învrăjbirea, duşmănia nu sunt nici măcar igienice pentru români. Noi nu suntem America, nu ne permitem încă luxul ringului de box. Suntem şi, încă, sper, destul de ortodocşi, de altfel, ceea ce nu s-a observat deloc, singura noastră constanţă.

Alături de lipsa orizonturilor, alături de sărăcie, preocuparea pentru vânarea greşelilor altora nu face decât să mă întristeze, o dată în plus. Nu spun celui care nu vrea ori nu poate, din considerente doar de el ştiute, să întoarcă obrazul, dar măcar să întindem mâna conducătorilor care vor veni, mai buni sau mai răi, de dreapta sau de stânga, iar dacă îi considerăm ne-buni, după cum nebunului nu-i cotonogeşti spatele pentru că greşeşte, pentru că el nu ştie că greşeşte, să le vorbim frumos, în termenii dragostei, care lipsesc în această lume în care au ales să fugă.

Sf Apostol Petru: “Fiţi supuşi oricărei stăpâniri lumeşti pentru Domnul”. Să-I lăsăm Lui, aşadar, calitatea de a judeca. Conştiinţa cu care am fost înzestraţi şi care, nu-i aşa, cum se spune, ne deosebeşte de animale, liberul arbitru aşadar ne-a dat posibilitatea de a alege corect între toţi aceşti candidaţi, exercitându-ne şi noi, ca un popor civilizat, dreptul electoral.

N-am văzut un popor mai duşmănos faţă de conducătorii săi. Şi nu e dictatură militară, nu suntem mâncaţi, în masă, de boli molipsitoare, soarele urcă în locul lui, merge să doarmă în locul lui. Dunărea trece încă pe la noi, neschimbată. Nu şi-a deturnat cursul. Ne e doar foame, am suferit foamea 50 de ani, unii o suportă încă stoic, şi toate opţiunile trec prin stomac. Inclusiv foamea de libertate.

În urmă cu 25 de ani, fix de Crăciun, şi tot aşa o s-o ţinem dacă nu se vor decala măcar din decenţă, dacă nu din credinţă, alegerile prezidenţialele care pică mereu în postul Crăciunului, am asistat nu doar la obţinerea micii noastre “libertăţi”, dar şi la un masacru nedrept.

Vreau să cred că am depăşit ultima cea mai oribilă cursă pentru prezidenţiale din ţara noastră. Vreau să cred că s-a sfârşit.

Ce vrea Severinul, oraş istoric, de o frumuseţe naturală inegalabilă, dar aflat pe primul loc la şomaj, ce vrea el de la noul preşedinte, noua guvernare şi viitoarea Opoziţie, am o listă foarte lungă, sunt nerăbdătoare să revin asupra ei. E dificil să obţii libertatea, în egală măsură dificil s-o păstrezi.

Drobeta-Turnu Severin, 17 noiembrie

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Aventurile Lunei


Personajele din „Aventurile Lunei” au început să prindă contur în mintea mea în anii 2000, când, revoltată de imposibilitatea femeilor şi bărbaţilor români, deopotrivă, de a se descurca profesional şi social, fără compromisuri, de a trăi o viaţă decentă, am vrut să creez un univers antagonic şi i-am atribuit Lunei toate virtuţile posibile, pe care, din păcate, după cum se va vedea, nu va reuşi deloc în carte să le pună în aplicare, dimpotrivă. Nu doar frumuseţea morală le face ridicole pe eroinele feminine. Frumuseţea fizică e o piedică sau o imperfecţiune în societatea postmodernă românească. Aş spune că tot ce e valoare devine non-valoare, o metamorfoză neobişnuită care se oglindeşte teribil în ochii personajelor masculine: Mimi, Momo, Mumu, Momu… Ca în Geneză, cu aceşti eroi debutează povestirile mele tragi-comice, care va să zică cu bărbatul, dar ridiculizat şi el, căci el conduce, el e cap de familie, el e cap de lume, dar ce lume…! O lume pe care o conduce prost, căci ea însăşi e o lume proastă…

Acestor bărbaţi li se însoţesc, ca în Vechiul Testament, tot felul de soţii: Muma, Luna, Zuna, Struna, Pruna… Doar că, spre deosebire de Biblie, tot aşa de bine ele se şi „evaporă”… În „Aventurile Lunei”, personaj central, pentru că ea întruchipează tot ce e luat de prost în societatea românească contemporană, nimeni nu moare. Numai că paradisul pierdut e cu neputinţă de recuperat prin personaje atât de abuziv roase de imperfecţiune. Lumea duce lipsă de lume, iar cărţile duc lipsă de personaje, de adevăraţi eroi seducători, salvatori ai lumii…

În acest context, ce poate face creatorul? Cum se poate salva, ca să-şi seducă cititorul? „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, zice Sf. Apostol Pavel, un foarte bun scriitor, de altfel, în „Întâia către Corinteni”. Eroii mei preferă viaţa literaturii şi, după cum se va vedea, se sustrag ficţiunii şi găsesc o soluţie de salvare… În volumul pe care-l pregătesc, continuarea acestuia, drept recompensă pentru răbdarea de a supravieţui într-o societate proastă, pozând în proşti, doar ca să nu fie omorâţi de creatorul lor, le rezerv un destin strălucitor.

„Numele personajelor principale sunt de-a dreptul pitoreşi: Mimi, Momo, Mumu, Struna, Zuna şi Pruna, care colorează pustiul vieţii ei catastrofale. Din banalitatea unor trăiri la ţară, Ioana Bogdan scoate un giuvaier din fragmente inutile.” (www.buchiseala.ro)

Ioana-Bogdan

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Despre strălucire


1 iulie 013

Termenul de solstiţiu vine din latinescul solstitium (sol, soare şi stare, a sta), iar cel din 21 iunie, când mama m-a adus pe lume, marchează cea mai lungă zi din an, intrarea în anotimpul verii, când soarele pare că stă pe loc.

Când eram copil, pe 21 iunie insistam pe lângă mama să organizez un bairam din acela cu invitaţi şi invitate, cu muzică bună şi părinţi plecaţi de acasă. Să port, fireşte, cea mai frumoasă ţinută şi să primesc multe cadouri. Nu se poate, îmi explica mama, fiinţa cea mai educată pe care mi-a fost dat s-o cunosc. Să ţinem cont de bunica ta, mătuşa ta, vărul tău. Trebuie să-i respectăm.

Bomboane duceam la şcoală, dar cine mai putea să mănânce de emoţia venirii verii, când şcoala se termina şi intram în vacanţă. Se înnodau amiciţii, se scriau febril scrisori de dragoste, se completau, disperat, oracole. Bomboanele mele fleşcăite.

În facultate, ziua de 21 iunie marca ultima sau penultima zi de examene, aşa că toată lumea mergea la o terasă, la o bere rece, să serbeze finalul succesiunii de spaime, dureri de burtă şi nopţi albe, despărţirea de viaţa de cămin studenţesc şi plecarea cu fruntea sus spre provincie, la casele părinţilor care-şi aşteptau odoarele pe cale să ajungă intelectualii din fruntea ţării. Mergeam şi eu spăşită, neştiind prea clar dacă să mă bucur sau nu. În toiul vreunei controverse literare, careva îşi amintea că e ziua mea de naştere şi îmi ura hai noroc!

Mai târziu, când am devenit profesor, 21 iunie reprezenta ultima sau printre ultimele zile de şcoală, aşadar de muncă. Profesori fericiţi că au scăpat cu viaţa, elevi fericiţi că viaţa lor a început. Serbări, glume, flori, zâmbete promiţătoare. Îmi căram garoafele storcite, croindu-mi cărare printre elevii Liceului CA Rosetti şi mă gândeam şi eu, ca toată lumea, la vacanţă.

Ironia sorţii mă pusese mai degrabă la respect, ca şi cum aniversarea n-ar fi fost un prilej de bucurie, ci de necaz. Un fel de priveghere nemiloasă, un ticăit care-mi amintea să mă trezesc până n-o să fie prea târziu.

Mai mult de atât, de-a lungul anilor, am observat cu mirare că o tragedie publică, o problemă familială, organizarea deficitară a planurilor cuiva avaria firescul vieţii celor din jur, încât eventualitatea sărbătoririi propriei aniversări ar fi putut fi luată drept indecenţă. Mă mulţumeam atunci cu câteva mormăituri de la mulţi ani.

Şi cununia mea, revelioanele, mesele de sărbători, lansările propriilor cărţi au avut câte ceva din acest gust negru, dulce- amărui, al constatării că nu strălucesc pe nicio scenă. În fond, ce iubesc mai mult într-un spectacol de teatru e momentul final, emoţia intensă a actorilor, când măştile cad şi spectatorii se ridică în picioare în aplauze. Bucuria lor începe atunci când cadoul pe care ei ni-l fac se consideră primit.

N-am purtat rochie de mireasă, nici machiaje profesionale (nu o spun ca o insultă, e tot atât de adevărat că păstrez o admiraţie profundă mireselor care îşi menajează coafajul şi machiajul de dimineaţă până în noaptea nunţii, aş numi-o a opta minune a lumii, alături de cele şapte deja cunoscute), n-am înregistrat pe camere video evenimentele lansărilor de carte, ba mai mult, la ultima de genul ăsta, aparatul foto s-a defectat şi propriile cărţi au dispărut de la standul editurii. Proverbul acela care spune că mai bine o zi privighetoare, decât toată viaţa cioară nu s-a aplicat deloc în cazul meu. Ar fi totuşi de discutat şi aici că ciorile trăiesc mai mult, nu mi se pare un proverb foarte inspirat.

La un moment dat o perspectivă nouă a luminat oarecum ciudăţenia. Mai mulţi colegi mi-au confecţionat o felicitare. Adresarea de La mulţi ani! era alăturată pseudonimului meu de scriitor. O păstrez şi acum şi reprezintă unul dintre cele mai frumoase cadouri. Ca scriitor, nu pot spune, îngerul păzitor mi-a iertat toate, m-am modelat crescător, fără eforturi cutremurătoare, fără scrâşniri din dinţi şi pasiuni ucigătoare.

Pe dos, însă, trebuie să mărturisesc, mai puţin de aniversare şi în toate celelalte zile când lumea forfoteşte pregătindu-se pentru o petrecere, am trăit mereu ca şi cum aş fi fost o sărbătorită. Mai puţin şi acele zile în care, ca orişicine, am fost doborâtă de desnădejde, fiecare descindere în stradă, fiecare plimbare ori întâlnire cu amicii, elevii, colegii mei au avut scânteierea unui eveniment. Banalul drum până la piaţă, cumpărăturile, conversaţiile cu vânzătoarele, gătitul, scrisul, cititul, îmbrăcatul, pieptănatul, dezbaterile la o cafea au fost scăldate întodeauna în soare. Un cuvânt absent din vocabularul meu e corvoadă, iar acela de modestie în viaţa de zi cu zi, ca şi în cazul tatei, a fost suprimat din lista de virtuţi.

Chiar dacă m-am născut pe timp de furtună, cum povesteşte mama, m-am născut în cea mai lungă zi din an, când soarele pare că stă pe loc. Şi e foarte adevărat, mă uită Dumnezeu când plec de acasă sau, invers, când rămân în casă. Mă iau excesiv în serios, discernământul între activităţile minore şi cele de maximă prioritate îmi lipseşte în mare parte. Totul trebuie întreţinut, restabilit, perfectat, altfel, universul în care trăiesc se deteriorează şi moare. Nu sunt însă un om absurd, etica cantităţii nu o exclude pe cea a calităţii, căci mă salvez în ultima zi a săptămânii, duminica, pentru care mă pregătesc de linişte sufletească. Am, cum se spune, consecvenţele mele.

Dacă e să sufăr de o boală gravă, sunt torturată de epuizare. Universul în care trăiesc e lăsat atunci de izbelişte. Îmi stabilesc priorităţile, faţă de care îmi cer iertare, ca în faţa unei icoane, pentru imaturitate. Cât zac la pat, din blajinul privitor al reprezentaţiilor în care jucam pe timp de sănătate în rol de personaj pozitiv, mă transform într-o fiară care îşi revendică existenţa şi îşi cere dreptul de vietate.

Astfel, în chip curios, într-o zi oarecare, pot să devin subit personaj negativ, erou nefast, întinător al liniştii celor din jur. Văduvită de măreţie, un fel de Poche niţel mai educat, personajul din Puricele (La Puce à l’oreille) de Georges Feydeau, parcă nu la fel de scandalagiu, mai leşinat şi ceva mai inteligent. Numai că şi “reprezentaţia” asta are în ea tot ceva miraculos. De ţinut, ţine cât ţine, pe urmă înviez ca Lazăr. Pentru această nestatornicie sunt îndatorată profund soţului meu care mă suportă zi de zi cu un curaj permanent.

Acum, când scriu, îmi dau seama că mai am un an şi mă rotunjesc la 40. Tatăl meu are 66 de ani şi se poartă ca la 30, problema îmbătrânirii face parte dintre cele care nu-l preocupă de niciun fel. Îmi vine în minte o vorbă de-a lui: “Cât să mai ţină şi asta, măi tată? O veşnicie?”. Tata, unul dintre personajele frecvente ale cărţilor mele, ar fi a noua minune a lumii. Şi eu, şi el ocolim răspunsul. La urma urmei, cine îl cunoaşte?

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

„Suleyman Magnificul”: Suntem aici, la Porţile Orientului, degeaba


Prin anii 90 visul meu era să plec în State. Nu ştiam prea multe despre Europa, din State vedeam eu că vin gumele de mestecat, cartuşele de Malboro şi Levişii. Voiam să mă pierd, ca Henry Miller, printre zgârie-nori, să ascult tresăririle de balenă ale oceanului şi să gonesc pe desfăşurările colosale, masive de autostrăzi… Voiam să trăiesc! Pe atunci nu ma gândeam la spitale dotate, la sisteme de asigurare, la încurajarea şi promovarea valorilor, la aspectul dezinhibat al “democraţiei autentice”, la funcţionari surâzători, bine plătiţi, la străzi curate, oameni care ştiu să salute, dar mai ales la minunata, neasemuita lume în care nu eşti obligat să minţi, să furi, să loveşti pe la spate. Dacă m-aş fi gândit la ele, aş fi ajuns sigur în patria lui Miller…

Dar nu asta voiam să spun. Ce vreau să spun are legătură cu serialul de televiziune “Suleyman Magnificul”. Şi mă întorc cu câteva sute de ani în urmă. Când, abia scăpaţi de “jugul otoman”(oare chiar nu se poate găsi un sinonim mai normal pentru ”jug”, în manualele de istorie?), făceam şi noi, românaşii, nişte revuluţii. Ne-am mai şi franţuzit un pic, am început să ieşim prin Europa. Secolul XIX, ca să zic aşa, secolul luminilor, căci ne-am iluminat profund în arte, literatură, păcat că ne-au făcut poster războaiele mondiale, când eram gata-gata de civilizaţie. Pe urmă comunismul, cu furăciunile lui de până în zilele noastre. Cu impostura profesională, cu livrarea unei realităţi ireale (curat murdar fenomen postmodern comunismul românesc mai cu seamă!)… Tant pis!, cum ar spune francezii. Un sătuc ca Românica mai puţin pe harta lumii…

Dar nici asta nu vreau să spun. (Îmi dau seama ce greu te apropii, uneori, de adevăr. Şi ce uşor, în alte condiţii, dar n-aş vrea să pierd din nou ideea). Fascinată de minunăţia decorurilor, de superbisimul păr al turcoaicelor, de feminitatea acestor cadâne acoperite de şaluri în culori fantastice, un adevărat spectacol coloristic acest serial…, fascinată aşadar de mobilier, m-am lăsat aseară, câteva clipe, confiscată de pelicula amintită. Dar nu mai mult de câteva clipe. Îngrozită, am schimbat canalul. Istoria Imperiului Otoman, adaptată, adăugită şi exagerată, istoria acestui alt colos al lumii ne învaţă astăzi pe noi, românii, toate balcanismele de care încercăm să ne lepădăm de nişte sute de ani. Cum să furi, să minţi, “să dai la gioale”. Nici asta n-ar fi cel mai grav. Intrigile unui script destul de abil, iată un aspect lăudabil. Ce mă îngrozeşte (prefer o repetiţie cu rol de evidenţiere) e uşurinţa, de multe ori din plăcere, cu care personajele ucid nu duşmani (secolul s-ar face vinovat), ci de-a dreptul prieteni, apropiaţi, rude, fraţi, cu aerul unei vagi nostalgii combinată cu victorie. Interesant e că în serial nu există personaje negative şi pozitive, toată lumea greşeşte, până şi sultanul… Sub pretextul obiectivării istorice, ni se transmite clar, dacă o pot numi aşa, o harababură…un bâldâbâc, un huştiuliuc, un talmeş-balmeş din care fiecare alege ce vrea, fiecare înţelege ce poate, bine fiind ca toată lumea să se rezume la istorie şi decoruri.

Nici asta n-ar fi nimic, dacă publicul ţintă al serialului cu pricina ar fi totuna cu cititorii lui Dostoievski.

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

Consumabile, consumate, consumişti


Am observat că în consumism nu numai că eşti educat să consumi, dar eşti, totodată, tu însuţi consumat. Şi nu doar digestiv. În privinţa asta, toate cele mai recente sondaje arată că un sistem digestiv crescut în maluri e un sistem digestiv făcut praf. La nivel energetic, lucrurile nu stau diferit. Un maraton (dintre cele mai optimiste) prin magazine, având drept ţintă, să zicem, un costum marca Bigotti, pentru nu ştiu ce nuntă ori botez, necesită câteva zile de recuperare fizică, un costum atrăgând după sine toată cohorta de accesorii, cămăşi şi pantofi pentru ocazia dată, dar şi pentru alte ocazii.

Pentru o femeie demersul e mai epuizant. O femeie nu ţine cont de caniculă ori viscol, de tocurile pe care le poartă în timpul maratonului (cel mai probabil după o zi de lucru), ori de ţâncul pe care-l trage după ea, care şi acesta, nu-i aşa, trebuie înnoit din cap până-n picioare. Nu ţine cont de foame, de sete. Femeia de azi, plecată la cumpărături, se raportează doar la banii din portofel. Atunci când ei se consumă, nimic nu mai are sens. Totul e consumat. Cu un efort demenţial, care poate dura zile, poate chiar săptămâni, o femeie reuşeşte să împuşte două-trei ţinute pentru toată familia, de toţi banii din portofel. Doar că succesul şi-l adjudecă ea cu ea însăşi. Nimeni nu-i înţelege victoria.

Deşi aş putea scrie pagini întregi despre shopping, ori tocmai pentru că aş putea, nu cele de mai sus mi se par foarte grave. Foarte grav mi se pare când nu mai ai timp să faci altceva. Când existenţa ta e confiscată la modul absolut nu neapărat de shopping, cât de obiecte, de „necesităţi”, de consumabile.

Medicamente, vitamine, hrană de zece feluri. Îmbrăcăminte, încălţăminte de zece feluri. Şi în cât mai multe culori. Cosmetice. De mii de feluri. Industria cosmetică s-a diversificat într-o asemenea manieră încât, în afară de timpul pe care-l aloci cumpărării produselor, trebuie să treci pe minus şi timpul acordat utilizării lor. Produse care nu te fac nici mai frumos, nici mai bun. Pe moment, poate. Dar fără de care nu mai poţi, fatalmente, trăi. Iar aşteptările nu sunt deloc la înălţime: la sfârşitul unei zile de muncă miroşi aşa cum te-a lăsat natura, ba mai rău, dacă te întorci acasă cu transportul în comun.

Au apărut acum cutiuţe, de diverse forme şi culori, pentru ordonarea medicamentelor. Se înţelege mesajul distinct: nu mai putem trăi fără medicamente, fac parte din viaţa noastră, suntem chiar ele însele! O cutie pentru ordonarea şi depozitarea lor pe zile devine o necesitate.

Dar nici aici nu e încă problema. Problema e că orice necesitate intră direct în zona celor mai fierbinţi preocupări ale noastre. Laolaltă cu cărţile de rugăciuni, hrana zilnică, pasiunile care ne fac fericiţi poate să stea, fără jenă, o pereche de şosete. Un mop. Un balsam de rufe. O periuţă de dinţi în V. O plasmă cât peretele din nord al casei. Hârtie igienică în trei straturi fine. Ceai de fructe exotice. Cafea Lavazza. O mufă. Aţă mov. Un rotring cu trei viteze şi trei mine. Ultima colecţie de cărţi Adevărul care se vine odată cu ziarul. Elastic. Elastic aveţi?

Astăzi am avut patru ore doar pentru mine. Patru ore în care m-am gândit la existenţa mea. Pe urmă am scris un poem.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu