Referinţe critice

Felix Nicolau, „Femeia-gladiator şi sabia parfumată” în „Anticanonice”, Editura Tritonic, 2009

„Ioana Bogdan, câştigătoarea premiului pentru poezie al Editurii Cartea Românească cu volumul Anumite femei (2006), este o poetă care îşi revarsă feminitatea într-un mod aparte. Asemenea wanderer-ului romantic german, ea este o neobosită călătoare în spaţiu şi timp. Aş spune că cele mai bune creaţii le obţine când vede, şi nu când evocă, când dă prioritate ochiului, iar nu creierului (…) Punctul forte al acestei autoare de o feminitate atipică este limpiditatea melancolică, frustrarea sugerată printr-o nervozitate stăpânită şi simplitatea transcrierii realităţii, rod al unui rafinament construit cu migală.”

Octavian Soviany, Cu ochii bărbatului, în Tribuna, Nr. 151 / 16-31 decembrie 2008

Venind din zonele „feminităţii în suferinţă”, mult explorate în lirica ultimelor decenii, poemele Ioanei Bogdan (Anumite femei, Editura Cartea Romanească 2007), au totuşi marca lor de originalitate, căci autoarea încearcă să se distanţeze atît de bufonadele Savianei Stănescu sau ale Rodicăi Draghincescu cît şi de discursul „mînios” al promoţiei „extrauterine”, descoperind mici insule încă virgine, mici pete albe pe suprafaţa unui continent cutreierat în toate direcţiile. Aşa se face că, în versurile autoarei, „războiul sexelor” se converteşte finalmente într-un act de cunoaştere; paginile cărţii sunt populate de diversele ipostaze ale cuplului, iar bărbatul constituie o prezenţă tiranică şi misterioasă, cele mai simple gesturi ale sale dobîndind ceva din hieratismul unui ritual şi încărcându-se de o indicibilă valoare simbolică: „Mănînc cu prietenul meu din aceeaşi farfurie,/ pînă cînd ziua se face noapte, foamea se face sete,/ setea se face/ sticlă.// Nu-mi povesteşte nimic, cum se întîmplă în general/ între prieteni.// Are nările largi, adulmecă trecutul şi viitorul.// Dacă n-ar mînca, poate că ar muri./ Dar prietenul meu împinge spre mine/ un cartof şi spune:/ a venit timpul.// A venit timpul să plec” (Prietenul). Virilitatea are aşadar, în asemenea texte, aspectul unei măşti impenetrabile, care contrariază, declanşînd dorinţa de a cunoaşte realitatea disimulată în spatele ei, ceea ce implică privirea penetrantă, „falică”, scrutătoare, capabilă să treacă de la suprafaţă la adîncime: „- Într-o zi o să ne ţinem respiraţia, o să ne/ scufundăm. Spre toamnă, o să te urmăresc/ dintre stînci cum bîntui pe uscat. După hrană,/ vei spune unei femei între atîtea altele./ Însă ea va şti că tu mă cauţi/ pe mine.// Eu o să mă scufund prima.// La suprafaţa lucrurilor nu mai putem trăi” (Alexandru). Privirea penetrantă este însă apanajul bărbatului, în timp ce vederea femeii rămîne una „adezivă”, condamnată să gliseze la nesfîrşit peste superficia lucrurilor, astfel că dobîndirea văzului „falic” este posibilă doar odată cu uzurparea atributelor masculine prin intermediul unui ritual „eucharistic” pe al cărui parcurs personajul feminin se împărtăşeşte din substanţa virilităţii: „Libertatea e un bărbat, poartă numele/ tatălui meu. Stă ghemuit în boscheţi, adoarme/ bătrîn, se trezeşte/ tînăr. O pîine cît casa se coace la căpătîiul/ său. Are palma grea şi lacrima scurtă. Cînd/ mănîncă, frînge aluatul în două,/ îşi rumegă/ amintirile.// Eu port acelaşi nume. Cu toate astea, m-am născut/femeie, în Maternitatea Giuleşti. Aici/ crimele şi naşterile îşi tîrăsc papucii năclăiţi/ de sînge. Am/ un soţ, o conştiinţă, multe/ poezii, treizeci de ani, o mamă care/ plînge. Mănînc din păinea tatălui meu,/ îmi rumeg amintirile, mă rog. În numele tatălui.” (În numele tatălui). „Eucharistia” nu mai are însă aspectul „ospeţelor totemice” din lirica sanguinară a Angelei Marinescu, nici nu mai este consecinţa uciderii sau castrării simbolice a bărbatului (ca în poezia feministă a grupului 90), căci Ioana Bogdan priveşte relaţia din interiorul cuplului ca pe un raport de complementaritate, întemeiat pe o „identitate de nume”, iar experienţa amoroasă este, în viziunea ei, un act de cunoaştere, prin care cei doi parteneri se vor metamorfoza, pînă la un punct, unul în celălalt: „Pe vremea aceea/ eu eram un cal cu nume de bărbat/ schilod şi sinistru, pentru că nu mă scuturasem încă/ de trei ori,/ şi cum nimeni nu avea de gînd/ să mă remarce în banca a treia a amfiteatrului/ încercam să mă fac remarcat la seminarul de/ literatură comparată -/ chiar citeam pe ascuns Le Cid ca să n-ajung/ în rereuri -/ visîndu-mă un bărbat cu nume de voievod/ care pleca la luptă să cucerească lumea.// Bineînţeles, voievodul îşi imagina brusc,/ în momentele de respiro din vajnica-i luptă,/ că se preschimba într-o prinţesă care îşi agăţa/ dantelele în mărăcini” (Romantism). Abia trecînd printr-o asemenea experienţă a metamorfozelor, abia explorînd din interior „ţara bărbaţilor” personajele lirice ale Ioanei Bogdan vor izbuti în cele din urmă să dobîndească privirea penetrantă, aptă să pătrundă în „misterele profunzimii” şi, în consecinţă, să reelaboreze filmul realului: „Am cunoscut lumea prin ochii bărbatului./ De la înălţimea lui/ totul se vede altfel” (Am cunoscut lumea). Tocmai prezenţa acestei vederi, care trece dincolo de epiderma realităţii, face ca, în poemele autoarei, micile aventuri în citidian, să capete aerul unor epifanii, iar peisajele citadine să se transforme în „păduri de simboluri”, cuvîntul redobîndindu-şi acum, cel puţin în parte, valenţele simbolice, repudiate în general de autorii ultimelor promoţii, astfel că o banală călătorie cu tramvaiul devine o alegorie a existenţei, peste care planează ameninţarea sfîrşitului: „În faţa Bisericii/ Armeneşti/ călătorii, nasurile de geamul tramvaiului,/ oftează zgomotos apoi se închină,/ conectaţi la cablurile de curent continuu.// Acolo, prin geam, călătorii zăresc/ viaţa în mersul ei firesc, spre moarte,/ crucindu-se încă odată, de mirare,/în faţa benzinăriei din staţia Maria Rosetti,/ unde zilnic aşteaptă să urce/ cerşetorul fără picioare. (…)// Osteniţi de drum,/ călătorii îşi ridică gulerele paltoanelor/ coborînd în tăcere/ ca dintr-o arcă” (Arcă). Particularizîndu-se aşadar printr-o viziune care încearcă să reacrediteze metafizicul în contextul unei literaturi care şi-a pierdut orice apetit pentru sacru, Ioana Bogdan izbuteşte să convingă ori de cîte ori reuşeşte să evite capcanele unui alegorism prea transparent sau imaginile ce ţin de vîrste mai vechi ale poeziei. Spunerea directă o avantajează în mult mai mare măsură decît metaforismul, cenzurarea efuziunii patetice e mai convingătoare în discursul ei decît sechelele liricoide pe care le mai putem descoperi în două sau trei poeme, cîtuşi de puţin reprezentative pentru o poetă tot mai sigură pe mijloacele ei de expresie, aşa cum a dovedit-o într-o recentă lectură de cenaclu.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s