Votaţi PLM

Trandafirul pentru PSD, să zicem că vrabia pentru PNL, mielul pentru PC şi aşa mai departe. La nu ştiu ce alegeri, prin sectorul şase al Capitalei, într-o nu ştiu care ţară, un individ a desenat un penis şi a scris lângă el PLM, adică, scuzaţi de limbaj porcos, “p… mea” . Şi a aplicat duios ştampila pe buletinul de vot, fix pe penisul desenat.  A plecat acasă, sau poate la cârciumă, sau poate s-a plimbat romantic, prin parc, cu iubita. Un om care oricare altul. Un douămiist oarecare, descendent, ca atâţia alţii, al Cetăţeanului Turmentat.

PLM e o chestie pe care eu am întâlnit-o pe messenger şi care are două semnificaţii: pe de o parte, emite mesajul direct al faptului că emiţătorul are p., are chiar şi c., e un dur, e un tare, un bătăios, un revoltat, un plin de muşchi, un “ce sunt eu în faţa mea?”, pe de altă parte, el conţine ideea de furie, provocată de obstacolul insurmontabil la care e expus.

În cazul deja amintit, al penisului ştampilat, obstacolul s-a tradus prin obligaţia de a vota, în ciuda voinţei cetăţeanului, în condiţiile în care simţul civic a intrat în conflict cu simţul estetic&moral. Adică: trebuie să votez, dar n-am cu cine. Nimeni nu e îndeajuns de bun pentru mine, pentru ţara mea. Dacă n-am cu cine, trebuie să găsesc pe altcineva. Dacă nu găsesc pe altcineva, mai bine mă votez singur, caz în care mai bine-mi votez aparatul cel mai inteligent, prolific, sănătos, nealterat, funcţional, de care e capabilă fiinţa mea. Singur, în cabina de vot, omul şi-a făcut-o cu mâna lui: votaţi PLM.

Imaginaţia românilor n-are margini.

Je saurais d’inventer l’amour

Nu ştiu ce m-a apucat, compuneri n-am mai făcut din clasa a opta. Din alea cu toamna. Dintr-a opta, m-am apucat de eseuri. Făceam ce făceam şi iar o dădeam că e toamnă şi cad frunzele. Pe urmă am prins gustul eseurilor argumentate. Parcă mă mai scuturasem, mi-am dat seama că trebuie să-ncep argumentaţia cu un citat, cu o frază cât mai scurtă, cât mai şocantă. Apoi m-am apucat de articole. Am învăţat să dau titluri. Pe urmă de ficţiune. Beletristică. În proză, mi-am căutat vocea. În poezie, mi-am căutat mijloacele.  Un roman? Habar n-am (Şi rimează, după câte-mi dau seama).

Una peste alta, ce vreau să spun e că nu mă pricep să fiu plângăcioasă în scris. Dar ideea pe care o s-o emit e cât se poate de adevărată. Şi da, tristă. Aşa că atenţie, s-ar putea să cadă nişte frunze… Fiindcă ce vreau să spun e că n-am înţeles niciodată de ce majoritatea oamenilor nu se bucură, ci se restrâng mai degrabă între limitele propriilor lor fiinţe, atunci când le e dat să trăiască ceva frumos. Oamenii-diguri. Şi opusul lor, oamenii a căror viaţă se revarsă firesc, învolburat uneori, alteori liniştit, săltând peste praguri înalte, ori trecând lin peste pietriş mărunt…

Eu cred că aceşti oameni – cei din prima categorie – fug, că acestor oameni le e frică să trăiască. Nu mai e vorba de a alege între a fi trist sau fericit. E vorba esenţialmente de a trăi, de a avea curajul să trăieşti (Dacă până la capăt? Da.). Fiindcă tristeţea, căderea în gol, deşertăciunea, uitarea nu fac parte neapărat din tributul pe care îl plătim, ori de câte ori sufletul nostru se bucură. Putem fi fericiţi cu un risc, putem fi fericiţi fără riscuri. Ţinând cont, fireşte, că viaţa are capcanele ei.

Dar de aici şi până la uita să trăieşti e cale lungă. Corporaţia pentru care am muncit de bună-voie timp de mai bine de trei ani – perioadă în care mi-am neglijat în deplină cunoştinţă de cauză orice relaţie –  m-a învăţat că dragostea, prieteniile durează câtă vreme le alimentezi cu resurse, câtă vreme le întreţii. Investeşti-primeşti – nu e nimic pragmatic în schema asta, şi naşterea e tot un produs al “investiţiei” în ceva anume… Totul e un produs al investiţiei în ceva anume. Nu primeşti nimic fără să dai. Şi, dacă uiţi de propria-ţi existenţă, fireşte că nu vei primi nimic în schimb de la ea. 

Oamenii ăştia tenebroşi, cu ochii plecaţi în pământ, clipind aşa de rar de parcă pe genele lor s-ar fi ţesut un păienjeniş, cu umerii încovoaiaţi, reducându-se treptat la dimensiuni ne-umane, îmi amintesc mereu că trebuie să scriu, să scriu încontinuu, ca şi cum ceea ce a făcut omul din lumea lăsată de Dumnezeu trebuie corectat măcar în ficţiune. Şi atunci re-creez un univers cu oameni fericiţi, cel mai adesea îndrăgostiţi. Sau inventez, pur şi simplu, dragostea…

Când lucram pentru ALIA, aveam o colegă exasperată că ascult non-stop Joe Dassin la căşti. Partea proastă era că insistam şi pe aceeaşi melodie, “Ca m’avance a quoi?”, care caracteriza cel mai bine starea mea de atunci. Partea şi mai proastă a fost că, într-un final, CD-ul s-a stricat de-atâta hârşa-hârşa (până azi, hârşa-hârşa n-a existat).

Ce-am făcut? Am inventat altul. Creaţia e, până la urmă, o investiţie în lumină.

Am fumat, da’ a meritat. Şi frumos Barbera a cântat

E o vorbă, a fuma în duşmănie. Eu am aplicat-o duminică, la cenaclul Institutului Blecher http://institutulblecher.blogspot.com, unde au citit Adela Greceanu şi Adrian Diniş.

Diniş e prea cuminte pentru mine. El e poetul smerit, care acceptă orice i se impută, orice i se sugerează. E bine că e spontan. Dar poate că nu e aşa docil cum pare. În orice caz, textele lui – pline azi de atâtea influenţe, încât cineva a emis enormitatea că Diniş e original, conform probabil principiului “dacă nu poţi să-i convingi, zăpăceşte-i” – textele lui, cum spuneam, s-ar putea să zăpăcească de-a binelea la un moment dat. Ascultător, ambiţios,  maleabil, Diniş îşi va urmări scopul precis de a deveni mare poet. Şi poate că îl va atinge.

Adela, în schimb, a citit un text original, chiar dacă, culmea ironiei, i s-a reproşat recurgerea la clişeu. Aparent clişeistic, textul Adelei Greceanu, citit impecabil, a avut ca temă prima dezamăgire în dragoste. Elevul Dorin, un “şemecheraş” după care e leşinată o jumătate din colectivul de pioniere fruntaşe, reuşeşte să zdrobească fără milă inima adolescentei care, deşi presimte dezastrul dezamăgirii care va urma, se aruncă de bunăvoie în braţele doritului Dorin. O povestire spumoasă, cu mult umor, care m-a fermecat.  Şi pe mine puţine autoare mă impresionează, mai ales când e vorba de proză.

Din Dharma Bar, ţup la Salt, unde am mâncat Pizza Quatro Fromaggi, a doua pe ziua de ieri.. Dar alături de Vlaşin şi Felix Nicolau, nici n-am simţit că mă repet. Două prezenţe absolut fermecătoare, cumva complementare… Aşa că, fetelor poetelor, aveţi grijă, o combinaţie periculoasă: Quatro Fromaggi cu Vlaşin şi Felix…, nu garantez unde duce.

Pe mine m-a dus într-o supercafenea, unde am ascultat Joe Dassin cu Gelu şi Bogdan, care aterizase de la Sibiu, de unde s-a întors cu poveşti despre cum a luat el premiul pentru poezie. Buuun.

Şiiii…, lume, lume! De acolo, ţup la concertul lui Berti Barbera http://www.bertibarbera.com din fostul club Backstage. Unde am mai fumat câteva ţigări. Malboro. Roşu. Berti Barbera a fost fantastic.

Ieri întinerisem. Arta e minunată. Ai un suflet de 20 de ani, mi-a zis Gelu, care ştiu eu ce vroia să zică, dar mai ales să facă. Dar asta a fost ieri. Pentru că azi m-am mişcat ca un robot, în pijamaua bleumarin cu floricele roşii, din bucătărie în pat şi din pat până la frigider – convinsă că nu trebuie să mă las, că trebuie să supravieţuiesc complicatelor capcane ale existenţei care te aduc într-un asemenea hal. Era ora 14.oo şi îmi priveam chipul demolat în oglinda pe care o suspectam neconformă cu realitatea, când m-am decis brusc că a venit vremea să schimb ceva în viaţa mea. Dar ce?, m-am întrebat. Până să-mi răspund, eram gata îmbrăcată şi superfresh pentru o nouă aventură: îmi schimb fustele! 

Şi scârţa-scârţa până la Mall Plazza de unde m-am întors cu două pungi de fuste.

Când cere arta sacrificii, nu mai poţi să te ascunzi, eşti în direct cu sferele înalte. Închei acum, că de câte ori bat o tastă, îmi zăngăne ceva în cap. Şi eu nu beau alcool. Mă întreb când şi cum vor înceta sacrificiile astea. Şi parcă n-aş vrea să-mi răspund. Pentru că ştiu deja. Vorba lui Bogdan: De ce s-o citesc? Ştiu încă din titlu cum se termină “Moartea lui Ivan Ilici”.

Poem simplu, fără floricele pentru Claudiu

Claudiu tace

fiindcă în el cântă nişte păsări

pe care le aud cum ţipă

când e departe de mine.

 

Nişte păsări aşa de frumoase  că ar putea fi

răpite.

 

De-asta le şi ţine ascunse în piept

pentru ca nimeni

să nu le găsească.

 

Aceste păsări nu sunt cele

pe care ne-am obişnuit să le vedem prin copaci ori prin poezii.

 

Ele au mâini, pentru că dacă ar avea gheare,

inima lui Claudiu

ar plânge.

 

Ele au mâini,

pentru că  înainte de a fi păsări au încercat să fie

oameni.

 

Înainte de a fi păsări, s-au născut în pieptul

mare al lui Claudiu

unde au dormit şi-au visat.

 

Claudiu tace,

pentru că în el cântă nişte păsări.

N-am nicio vină că ştiu

În fiecare zi, tipurile umane mi se desfăşoară prin faţa ochilor, amintindu-mi că există, atunci când se întâmplă să fi uitat de vreo tipologie anume. Bănuitorii, irascibilii, flegmaticii, infatuaţii, anxioşii, introvertiţii, ţepuiţii, îngroziţii, nesimţiţii, suciţii, pisălogii, apaticii, extrovertiţii, analfabeţii, megalomanii, paranoicii, cocoloşiţii, înţoliţii, corporatiştii, bugetarii, pensionarii – foşti activişti, pensionarii – foşti membri de partid, nimfomanele, grafomanele, soţiile de baştani, dar şi soţiile care au sperat sincer în roadele curate ale căsniciei lor, mamele devenite mame la indemnizaţia de 8 mil pe lună, dar şi mamele din vocaţie, inginerii (doar ei) şi profesoarele (doar ele),  copiii-emo, dar şi copiii cu toate aparenţele normalităţii, crescuţi de mamele din vocaţie, în familiile din vocaţie, în fine, speriaţii de bombe, de sfârşitul lumii, de lipsa alimentelor, de lipsa banilor, de lipsa locului de muncă, dar şi aceia – foarte puţini – speriaţi de lipsa păsării celorlalţi, de lipsa iubirii, de absenţa binelui necondiţionat.

Şi tot observând acestea, mi-am dat seama de cât de mult s-au diversificat tiplogiile. Nu mai avem avarul, curvarul, lăptăreasa, vizitiul, mincinosul, prefăcutul, popa, învăţătorul, regele şi nebunul. Acum avem pioni. Pioni mai mult sau mai puţini agresivi, în funcţie de cine-i mută pe tabla de şah. Nu mai sunt trăsăturile lor cele care le schiţează caracterul, ci trăsăturile lor le sunt impuse de ceilalţi. Astfel chipurile lor devin înfăşurate  în mulţi metri, nenumăraţi metri de tifon care ascund adevăratul chip sau fel de a fi rănit.  

Pe mine toată lumea mă cunoaşte şi mă salută pe nume. Dar eu nu ştiu cui răspund. Toată lumea ştie viaţa mea. Va exista şi o carte pe tema asta. Dar eu nu cunosc vieţile celorlalţi. Pe de altă parte, e foarte probabil că voi minţi în cartea mea, poate că şi eu, la rândul meu, sunt înfăşurată în mulţi metri de bandaj alb.

Da, însă în ţesătura groasă care-mi acoperă faţa,  am decupat două ferestre prin care continui să privesc, neîncetat, cerul. Şi el pe mine

Ceai de afine

M-am trezit în dimineaţa asta cu sentimentul că mai pot fi utilă.

Biruită în ultima vreme de ideea că, dacă totul se învârteşte în jurul banilor, atunci ce rost mai au căutările mele, îmi abandonasem scrisul, romanul, ambiţiile unui trai civilizat, colecţia “Pictori de geniu” la care lucrez cu avânt muncitoresc inlcusiv în weekenduri, şi aşa mai departe. Odată cu vremea urâtă de noiembrie, am plonjat într-o melancolie în tonuri romantice. Noroc cu colega mea, Liliana Ivan: “ Eşti meteosensibilă, ai colon iritabil, eşti epuizată, te rezolv imediat”. Şi mi-a adus un plic de ceai de afine. Din ăla de 2 lei cutia cu pliculeţe.

De data asta n-am mai privit sceptică, aşa cum fac de obicei, la leacurile naturiste. Am luat docilă plicul, l-am scufundat în apa fierbinte din corporatistul pahar de plastic, l-am lăsat acolo câteva minute, apoi am băut miraculoasa licoare cu înghiţituri mici, din ce în ce mai sigură de rezultat.

Ca prin minune, ceaţa s-a ridicat din faţa ochilor şi am văzut din nou: Rembrandt, Tiziano. Ziua de naştere a mamei. Bogdan care n-are un chior în buzunar. Bunica vie. Bunicii morţi. Sâmbăta morţilor. Unchiul meu bolnav. Unchii mei bolnavi. Familia mea. Claudiu. Prietenii mei. Ceilalţi. Bucuria pe care o resimt atunci când amestec, duminica, aluatul pentru prăjitură. Feţele radioase ale oamenilor din biserici. Sărutul păcii. Eu. Eu.

E adevărat că pământul se învârteşte în jurul banilor. Însă e vorba de lumea asta, de aici, pe care trebuie s-o trăim cât mai frumos posibil, şi nu alta. În dragoste, în suferinţă, în bucurie, în ducerea morţilor la groapă, în bucuriile simple, în mângâierile împărţite celorlalţi. În tot.  Mi-a spus cineva: “Să fii bogat în fapte bune”. 

Însă altcineva mi-a spus: “Credinţa e o tâmpenie. Mai termină cu Dumnezeul tău. Tu chiar crezi în prostiile astea?”

Da. Şi în ceaiul de afine.

Al treilea poem pentru Claudiu

 

Claudiu, fără tine garsoniera mea confort unu ar fi o garsonieră

confort doi,

lampadarul meu portocaliu cu lumină feerică ar fi un bec amărât,

eşarfele orientale ar fi nişte jalnice cârpe,

fără tine coşuleţele maron şi grena

cu agrafe, brăţări, eşarfe, inele, mărgele

ar fi spoite surcele.

 

Claudiu, tu eşti mai important decât orice magazin Meli Melo,

cu tine am văzut cel mai mişto Corvette bleu,

tu eşti mai presus decât

cutia mea de bijuterii, mai presus decât

oja mea cu sciplici, sticluţa de parfum Givenchy,

eşti pentru mine

şi  arhive messages, şi clear history,

 

ai cel mai mişo cur

în blugii albăstrii,

tu îmi lauzi întotdeauna cerceii verzi, roşii, gri,

 

Claudiu, tu nu înjuri,  nu mă snopeşti din bătaie atunci când ar trebui,

nu mă-nvineţeşti, nu-mi faci copii,

eşti cel mai atent bărbat din lume, tu nu faci

niciodată spume,

 

ai cei mai frumoşi ochi,

cele mai frumoase braţe păroase,

cel mai sexi tricou

indigo

pe care-l porţi când conduci motocicleta şi-ţi flutură ca un steag  pe popou,

 

fără tine n-aş fi om, Claudiu, dar ce spun eu,

n-aş fi  femeie, gagică, n-aş mai fi

bună,

nu m-ar durea sânii patru zile pe lună,

n-aş avea chef să mânânc orez fiert, să văd filme la Scala,

să fac negrese, tarte cu vişine, tocăniţă, ciorbă de roşii,

nu m-aş conversa de plictiseală, în faţa scării, cu babele şi moşii,

fără tine aş face numai prostii,

m-aş plimba şi eu cu fetele peste zi,

aş face shopping, m-aş fandosi

m-aş lăfăi

pe canapeaua mea capucinno cu perne kaki

aş fuma un pachet pe zi,

în loc de două ţigări şi mai zici că ştii

totul  despre mine,

 

fără tine

munţii din loc i-aş muta,

în fiecare seară în Club A,

 

fără tine

mi-aş face rinoplastie, aş da la filosofie, mi-aş cumpăra

laptop roz cu mouse trandafiriu,

 

dar fără tine, Claudiu,  cerul ar fi

mut, opac, naşparliu.

 

Spune-mi, mă iubeşti?

Două poeme pentru Claudiu

 

 

Să nu deschizi niciodată pumnii

 

S-au dus dracului toate alternativele.

41 e singurul mijloc de transport care mă duce spre casă.

În ce ne vom transforma, Claudiu?

 

Visez la pădurile în care vom fugi cu copilul ascuns în pântece.

Se va naşte, va doborî

copacii să dea de civilizaţie.

Dar noi nu ne vom întoarce niciodată

prea crud, nu vom putea să-i spunem

adevărul.

 

41 e singurul mijloc de transport care mă duce spre casă.

Ştii bine că nu vom fugi.  

Vom continua să ne facem cumpărăturile

de la Bila, o să ne vindem maşina, o să ne cumpărăm alta

destul pentru o viaţă de om.

 

S-au dus dracului toate alternativele.

Nimic nu e poezie fără tine.

 

Ochiul tău, Claudiu, mă înghite.

Eşti o scoică, ne trezim  în tine sunt  

lungită lângă tine, când te deschizi văd aceeaşi burtă uriaşă

pe linia orizontului.

Câţi copii or sta ascunşi acolo, Claudiu?

Mâna ta mă înghite.

Să nu deschizi niciodată pumnii.  Altfel

voi cădea. Destui se vor bucura să mă calce

în picioare.

 

Să nu deschizi niciodată pumnii.

Sunt fercită în tine ca Iona spintecând fotografiile foştilor iubiţi.

Să nu deschizi niciodată pumnii.

 

Când or să afle că exişti, or să plângă.

 

 

 

Claudiu

 

Claudiu e o torţă

care se va stinge.

M-a ameninţat de câteva ori şi eu îl cred.

 

Claudiu a venit pe pământ

să mă ia pe mine, pe motocicletă, să-mi rup fustele,

să-i ţin coapsele bine între picioare,

să-l sărut pe ceafă, să-l strâng în braţe,

să-l iubesc.

 

Când merge cu viteză, Claudiu e o lumină mare.

Prin ea, văd toată liniştea.

Mai văd oraşul şi cerul.

Câţiva oameni şi câteva case.

Dacă s-ar stinge, n-aş mai vedea nimic.

Nu ştie, nici nu trebuie să afle.

Aşa că poartă peste ochi şi urechi, peste gură şi nas,

o cască de motocilist,

rotundă ca un pepene.

 

Eu port, la rândul meu, o cască rotundă ca un pepene.

Dacă am avea copii, şi ei ar purta căşti rotunde

ca nişte pepeni.

Ar fi nişte torţe

care s-ar stinge.

 

Ar veni pe pământ

pentru ca altcineva să le ţină coapsele bine între picioare,

să-i sărute pe ceafă, să-i strângă în braţe,

să-i iubească.

Să vadă

oraşul şi cerul.

Nevoia de poezie. Doi adevăraţi: Ernu şi Gorzo

Reuşite şi vii întâlnirile Institutului Blecher http://institutulblecher.blogspot.com/.

Cum ştiam că cercul de lectură se ţine din două-n două duminici şi am aflat ieri, pe ultima sută de metri, că cenaclul va avea loc şi duminica asta, la aceeaşi 14,30, moderat de poetul Claudiu Komartin, am fugit din Parcul Politehnicii şi m-am urcat în 336. Să-l prind pe Ernu, Vasile Ernu, autorul cărţii„Născut în URSS”, pentru care a obţinut în 2006 Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.

Îmi place cum îşi motivează Ernu textul în faţa publicului. E fluent, convingător, abundent şi nu e preţios. E simplu şi cald. Komartin a citit, spre exemplificare, din manuscrisul următorului volum al prozatorului, „Ultimii eretici ai Imperiului”, în curs de apariţie la Editura Polirom. Din care a ales un fragment  – un pseudostudiu despre alcool şi băutorii de alcool în lume, în care ruşii, spune el, se deosebesc de alte popoare prin faptul că fac din băut „un spectacol”. Un spectacol adevărat, o reprezentaţie “pe acte”. Ruşii fac, transmite Ernu din spatele studiului său, arta, pe care o conţin în structura fiinţei. Că e vorba de filme, de literatură, de femei sau de băutură, ruşii transformă orice trăire în artă. O au în sânge, cum s-ar spune. Actul estetic rusesc e un modus vivendi, pare că vrea ne comunice prozatorul.

Ceva interesant Ernu ne-a mai spus despre poezie. Alături de cele câteva nevoi primare ale omului – hrana, apa, eliminarea lor şi sexul –, s-ar situa poezia. Am zâmbit cu toţii pe sub mustăţi, mai ales bărbaţii, da’ şi poetele, că eram o groază strânse în jurul textelor, ca în jurul unei sobe. Vlaşin mi s-a părut mie că a zâmbit până la urechi. Aşadar, toţi avem nevoie de poezie!

Al doilea scriitor invitat a fost Ilieş Gorzo, cu un gupaj de versuri mai light, dar bine scrise. Mai “de primăvară”, deşi vine toamna. Cineva a zis că Gorzo e numai aparent comic, pentru că versurile lui au stârnit, în multe locuri, râsul. Eu aş spune că e comic şi-atât. Tragi-comic poate. E Gorzo.

Textele celor doi autori au fost cele mai bune dintre cele citite la Institutul Blecher până acum.

Herta Muller, Nobelul şi două Românii

 

Nu ştiu cât avem dreptul să  fim alături de Herta Muller, în bucuria primirii celei mai importante disctincţii literare, dacă în tragedia existenţei ei n-am fost prezenţi. Să fim alături la bine, cum se spune. Chiar dacă am trăit mare parte din noi, mare parte din timp, mare parte din regimul comunist, mare parte din porcăriile lui. Diferenţa e că am continuat să le trăim aici, în timp ce Muller a plecat să întărească rândurile celei de-a doua Românii, aceea a rezistenţei “din afară”.  Din 1987, Muller n-a mai fost româncă, oricât ne-am strădui s-o arătăm, iar până atunci a fost un adversar al Securităţii, al regimului, care va să zică al României.

Primele pagini ale ziarelor au bătut moneda pe câştigarea prestigioasei distincţii de câtre scriitoarea de origine română, Herta Muller. Apoi ziarele s-au vândut, iar banii au fost încasaţi din imaginea unei autoare prea puţin cunoscute românilor.

Hai să fim sinceri, câţi dintre noi i-am cunoscut viaţa?  Câţi dintre noi i-am citit cărţile?  Până una alta, avem o motivaţie în plus s-o facem.