Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica

Cam aşa a sunat discursul preşedintelui din 25 ianuarie 2012, pe care românii l-au sorbit cuvânt cu cuvânt, lăsând deoparte treburile zilnice, facturile şi viscolul. Mai bine nu le lăsau. Pentru că şeful statului a pasat scurt pisica moartă în curtea partidelor politice şi a guvernului, care se pare că nu şi-au onorat aşa cum trebuie datoria faţă de români, în timp ce el, preşedintele, a fost grav avariat de treburile consacrate politicii externe.

Mai mult, preşedintele a subliniat apoteotic că vin vremuri grele, că suntem într-o criză care se derulează în paralel cu mari modificări legislative şi că această criză va mai dura ani şi ani, nespecificând nici câţi, nici de ce.

Domnia sa a mai făcut o listă a realizărilor survenite în ultimii ani şi un apel la intelectuali, la “clasa socială de bună calitate”, care ar trebui să iasă din conul de umbră şi să-şi aducă “contribuţia”. În ce fel, preşedintele n-a specificat.

Şeful statului a punctat că nu ceartă pe nimeni, ideea fiind că doar mustră pe cei ce trebuie să fie mustraţi la modul pedagogic, ca un şef de stat ce este, şi nu ca un dictator, aşa cum pe nedrept a fost etichetat.

De asemenea, domnia sa şi-a arătat perspicacitatea, dovedind cunoştinţe exacte preluate de pe facebook, punctând că nu chiar tot poporul se află împotriva sa şi marcând, astfel, discret, şi vastul teritoriu al Internetului despre care nu cumva să se creadă că a scăpat de sub controlul său.

În tot acest timp, pe viscol, românii scandează “demisia!” în Piaţa Universităţii. Jalnici, neclintiţi, sacrificaţi, nemaiavând, pesemne, nimic de pierdut.

Bref, preşedintele nu e vinovat cu nimic, motiv pentru care nici nu se gândeşte la demisie. Vinovată e criza, partidele politice, guvernul, presiunile externe şi câţiva români neascultători.

Să vedem ce-o să ne spună preşedintele în a 26-a zi de proteste.

13, cifra fatidică la care Ceauşescu ajunsese cu congresele (l-a prins şi pe 14), e pentru români destul de deprimantă.

Ca mic intelectual ne-burghez, la sugestia preşedintelui, îi sfătuiesc pe români să nu mai asculte discursurile preşedintelui şi să-şi vadă de gospodării şi de viaţa pe care o mai au de trăit. Dacă se poate în altă ţară. Aici e ţara lui Caragiale.

… Şi final de zi memorabil de proastă, marcată de trecerea la Domnul a actorului Emil Hossu. Dumnezeu să-l odihnească! Un mare artist, un intelectual, apropos de ce spunea Traian Băsescu, care s-a implicat efectiv în meetingul USL de săptămâna trecută.

Piaţa Universităţii

Fotografii realizate de Manuel Avramescu

 

Protestele scriitorilor din porţelan

Mai mult sau mai puţin, plecarea mea din redacţie s-a tras şi din cauza articolului “Solidaritate şi colegialitate” despre care, înainte de apariţia lui, conducerea gazetei mi-a spus că nu e unul care se pretează politicii ziarului cu pricina. La o săptămână, poate mai bine, după publicarea lui, am plecat de la ziar. Nu spun cum. Din solidaritate cu cei care mai sunt acolo. Asta e libertatea presei. Nimic nou şi nu asta mă doare, e un virus vechi, cu care m-am obişnuit, al aşa-zisei prese libere din România postdecembristă. În fapt, articolul de mai sus l-am postat spre citire şi, dacă stau să mă gândesc în profunzime, trebuie să mulţumesc totuşi conducerii de atunci a ziarului că am avut ocazia să-l public. Cum ne-cum, l-am publicat. Nefiind nici cine ştie ce până la urmă. Important pentru mine a fost sloganul prezent în articol, care m-a obsedat: “Mă revolt, deci existăm” şi cu care am defilat aseară prin Piaţa Universităţii.

Mai grav mi s-a părut că în Piaţa Universităţii au fost prezenţi foarte puţini din literaţii şi publiciştii care fac astăzi cultura scrisă în România. Mă refer la cei tineri şi, evident, la cei care de regulă opinează. N-am mai văzut un Dinescu, un Florin Iaru, vreau să zic urmaşi ai lor, pentru că ei şi-au trăit cu vârf şi îndesat revoluţia lor (prosperitatea lor postdecembristă ţine de resorturi necunoscute nouă… şi nici n-ar trebui să ne privească). Am aflat, însă, că în timpul protestelor, cenaclurile literare s-au ţinut, iar redacţiile celor câteva ziare rămase pe piaţă au continuat să pulseze, transmiţând de la pupitru ce se întâmpla în Piaţa Universităţii.

Dacă oamenii de televiziune nu s-au ruşinat să iasă în piaţă – i-a obligat, motivat, sprijinit, ce-i drept, meseria -, iar actori ca Emil Hosu şi Mircea Diaconu au răspuns invitaţiilor din studiouri, nu acelaşi lucru se poate spune despre scriitorii români tineri. Unde sunt ei?

Tot “bătrânul” CTP a ţintit direct în maţele Guvernului, printr-o scrisoare deschisă care circulă acum pe Internet (n.a. – eroare: gandul.ro dezminte, CTP nu recunoaşte niciun cuvânt din cele existente în scrisoare).

Un filmuleţ realizat cu camera unui telefon mobil ni-l arată pe tânărul poet, premiat de USR, Stoian George Bogdan, luat pe sus de jandarmi, numai pentru că a trecut prin Piaţa Universităţii, deşi nu sunt sigură nici măcar că a protestat, ci doar se plimba prin zonă. Lamentabil. Stoian George Bogdan, mielul sacrificat pentru indiferenţa scriitorilor şi a gazetarilor din presa scrisă. Nici nu se putea unul mai bun.

Pentru care se pare că imaginea e mai importantă decât păstrarea demnităţii lor. De ce ar fi văzuţi “noii scriitori” laolaltă cu medici, profesori, restructuraţi de tot felul, pensionari etc, care primesc sub 8 milioane de lei vechi pe lună? Ruşinos, nu-i aşa? Să fii văzut tu, încălţat în pantofi din lac, alături de membrii galeriilor Steaua, Dinamo etc sau cine or mai fi ei? Nu se cade… Ce contează că nu primeşti nici un sfanţ pentru articolele pe care le scrii, dacă pantofii în care calci regal trebuie să scârţâie?

Nu e pentru nimeni o obligaţie să iasă în stradă şi să protesteze. E doar un minim semn de dragoste pentru acest biet popor. Solidaritatea e, în ultimă instanţă, iubirea aproapelui.

Şi mă întreb din nou. Unde sunt scriitorii şi publiciştii? Acele voci în numele poporului, care ştiu să lucreze cel mai bine atât cu cuvântul scris, cât şi cu cel rostit? Înseamnă că nu mai sunt.

Cu aparatul scriitorului F.N. am făcut şi nişte poze de la proteste, unde cu greu ne-am strâns vreo şapte oameni. Să se vadă domne’ cât suntem de revoltaţi…

Alături de scriitoarea Dana Banu, cu lozincile în aer…

Fatidic, lângă grupul statuar din faţa Teatrului Naţional, devenisemn noi înşine un grup statuar, filmaţi şi pozaţi din toate unghiuleţele, cu ţurţuri sub nas şi speranţă în suflete. Care şi asta când îngheţa, când se dezgheţa.

La multi ani!

Mulţi ani, dragii mei de blog!

Vă dau şi vouă o bucăţică de ceva:

 

 

Niţică pâine. Să vă ajute Dumnezeu în 2012 şi 2011 să se duuuucă cum a venit

Exerciţii de maturizare

M-am apucat de exerciţii de maturizare.

Iată câteva:

Nu vorbi cu mama. Câtă vreme mai poate şi mama asta să le ducă pe toate. Vorbeşte cu Maica Precistă.

Orice dramă e mai cumplită decât propria ta dramă. Cele mai cumplite drame sunt ale femeilor trecute de 50 de ani care au fost frumoase.

Nu te entuziasma că a ieşit soarele.

Dacă n-ai maşină, nu plânge în biserica din sat,  du-te într-o biserică dintr-un oraş necunoscut.

Nu fuma în cameră.

Nu te uita la desene animate.

Nu te îmbrăca asortat.

Nu trage de prieteni. Vor crede că eşti disperat.

Nu râde exagerat. Vor crede că eşti dezaxat.

Nu citi rugăciuni în taxi.

Trebuie să ai casa ta, nu blogul tău.

Bărbatul tău, nu trolerul.

Copii, nu poşete.

Amici, nu şaluri.

În mod obligat, trebuie să ai cel puţin doi foşti amici homosexuali.

Fă-ţi cruce din două-n două biserici.

Nu fă mătanii, sunt exagerate.

Nu-ţi vopsi părul roşcat.

Nu-ţi bea cafeaua pe stradă şi nu fuma, în acelaşi timp.

Nu-i adevărat că eşti singur. Eşti doar într-o pasă proastă.

Despre moarte trebuie să vorbeşti cu umor în timp ce părăseşti camera sau dai cu mătura.

Nu te împrumuta decât organizat, avizat de o rudă apropiată, de o sumă de bani rezonabilă, nu mai mică decât salariul minim pe economie.

Un exerciţiu mai dificil: Nu te gândi că-ţi lipseşte ceva, gândeşte-te că îţi prisoseşte, cu toate astea nu oferi nimic, aşteaptă să primeşti.

Gândeşte-te mai mult la tine, dar nu te gândi în ce sens.

Nu dansa pe stradă dacă ai mai mult de 35 de ani.

Îngraşă-te dacă ai mai mult de 35 de ani.

Buhăieşte-te şi moşteneşte ceva dacă ai mai mult de 35 de ani.

Nu spune niciodată că ai bani, dacă ai.

Nu-ţi schimba portofelul, poşeta, coafura, cruciuliţa de la gât mai devreme de o dată la trei săptămâni, eventual imediat după ziua de salariu şi ia-ţi permis auto sau invocă un motiv suficient de rezistent că nu ţi-ai luat.

Dacă te întâlneşti pe stradă cu un cunoscut care are chef de discuţie, vorbeşte profund şi aplicat despre criza economică, niciodată despre criza vârstei.

Vorbeşte puţin, pe un ton neutru, fără să zâmbeşti. Zâmbeşte din zece în zece minute, la o discuţie de jumătate de oră şi râzi cu lacrimi la o discuţie de oră.

Pune-i pe ceilalţi să-şi rupă gâtul cel puţin o dată la două săptămâni.

Fii jigodie cel puţin o dată pe lună.

Nu aprinde mai mult de 20 de lumânări.

Nu te duce în maluri mai des de o dată pe lună şi du-te să vezi un film.

Nu te îmbolnăvi, ciudatule. Excepţie fac durerile de coloană, răceala, ulcerul perforat.

Dacă eşti femeie şi ai peste 35 de ani, prefă-te că nu mai speri nimic, copiii cresc sau trebuie să zugrăveşti.

Nu vorbi despre literatură, cinematografie şi teatru clasice.

Nu fii profesor de franceză, fizică şi geografie.

Nu fii subinginer.

Urmează partea doua

Kladova, iarna

 

de la stanga noastra la dreapta ei: Geo, Sorin, Ioana, Ana si Berti (aripa batrana si aripa tanara. eu sunt o punte)

Jurnal

Distanţa pe care am pus-o în ultima vreme între mine şi scrisul meu mi-a confirmat încă o dată că scriu aici ca într-un jurnal. Am publicat, de altfel, în Lumina, un articol despre caietele, jurnalele şi blogurile scriitorilor la care consimt cu aceeaşi convingere de atunci.

Devin, din ce în ce mai mult, o entitate electronică. Îmi amintesc de întâlnirea cu I.: “Pe mine mă găseşti pe net. Dai căutare Ioana Bogdan”. Acolo e mai multă concizie, aş fi vrut să-i zic. Punctual, mă autoreprezint. În real, însă, numele meu semnifică în puţine rânduri persoana mea. Între semnificant şi semnificat legătura nu mai e la fel de puternică, e ruptă de un drum la Cora de exemplu. De goana după bani. De bagajele pe care le pregătesc pentru plecarea la Severin. De multe telefoane fără de care viaţa mea ar deveni un pustiu infernal. Şi reacţiunea ţine de autoreprezentare. Dacă tac, nu exist. Tăcerea în real poate fi luată lesne drept moarte, drept rezistenţă la cooperare.

În scris, totul e permis, iată de ce aici mă simt bine. Poate că aş fi vrut să-i zic lui I: “Acolo sunt eu. Aici e doar unul din purtătorii mei de cuvânt.”

Deziluzie la L., sunt concediată pe motiv de restructurare a postului. Dar contractul meu de muncă expira oricum în cinci luni! De ce să restructurezi un post dacă omul pleacă de bună voie?! În ajun de Crăciun? Când puteam şi eu s-adun… Concediere, pe de altă parte, în timpul concediului medical… Şi ce bani să strângă ei din salariul meu prost plătit? Foarte ciudat. Nu mă supără că nu mai prestez o muncă ternă, fără satisfacţii (de drept, dincolo de cele câteva articole scrise la L., editam şi corectam textele unor neprofesionişti regionali, în iureşul unul flux de ştiri care nu se mai termina. Or viteza cu care apare o ştire e întotdeauna invers proporţională cu calitatea ei. Singura satisfacţie profesională din toată afacerea e că m-am ocupat singură de ştirile regionale, n-am avut niciodată înlocuitor, trebuia să cer o mie de învoiri, nimeni  – excepţie fac mai tinerii mei dragi colegi de la ştiri – nedorindu-şi să facă o muncă… bla bla). Mă supără, încerc să spun, modul în care am fost concediată.

Întrevăd, în schimb, în sfârşit, finalul cărţii. Are nimbul ăla de glorie tâmpit pe care îl au toate cărţile mele. Normal, personajul e eroic, altfel nu poate să respire aer curat. Dar şi tuflit. O văd pe D., impenetrabilă (ce şi-ar dori să audă asta, scopul ei în viaţă pare a fi omul fără emoţii. Doar ce greşeală! Omul fără emoţii nu e SFÂNTUL, el e mai aproape de omul fără însuşiri, e mai aproape de omul absurd, alineat. Sfinţii, dragă D., LASĂ să li se întrevadă emoţia, doar că emoţia lor e încontinuu o emoţie pozitivă. Emoţiile negative şi numai acelea nu se văd pe chipul lor, pentru că ei NU SUNT CAPABILI de emoţii negative. Şi asta pentru că sfinţii nu fac rău niciodată, nici nu se bucură de răul altcuiva, nici nu ajută la răul altcuiva. Sfinţii se jertfesc pe ei înşişi pentru binele altora. Sfinţii nu execută şi, mai ales, dragă D., sfinţii, în niciun caz ei, NU JUDECĂ), o văd aşadar pe D., echipată office în deux-pices-ul ei de la Dika, pe care l-am cumpărat împreună, declarându-mi că nu mai suntem prietene.

- Nu ştiu cum un om poate să facă aşa ceva!

Chiar aşa, nici eu. Nu ştiu nici de ce n-ar rămâne fiecare cu alegerile sale, de vreme ce efectele lor se răsfrâng exclusiv asupra alegătorului. D. a vrut să-mi transfere mie alegerile ei. Şi ale lui S., dacă ar fi fost posibil. Să scoată din foc, lumina şi întunericul, cu mâinile mele.

Cartea, vreau să zic, mă autoreprezintă. Acolo, domnule I., sunt sinceră, adică eu. Acolo numai eu semnez.

A fost o vreme a revoltei, acum e una a liniştii, a certitudinii că există în toate o stare de criză, o judecată, o instanţă care aplică legea compensaţiei şi că nu noi trebuie să ne ocupăm de ea. Noi doar trebuie să facem ce ştim mai bine.

Văzut “Erin Brockovich”, a dat Domnul un pic de linişte în viaţa mea să-mi fac timp pentru el.

Impresia că prietenii m-au părăsit la greu s-a diluat. Care prieteni, acum se vede.

Ieri, seară frumoasă alături de S., la lansarea revistei Arte şi meserii, în care a apărut şi am fost mândră, după ce am citit articolul, că-l cunosc. Rochia grej şi ciorapii mei cu sclipici, cât şi părul roşcat cilli m-au determinat să mă gândesc că sunt încă frumoasă, poate încă tânără şi restul, care ar avea de zis contrariul, să mă p… undeva.

Actriţă

(poate un gând cum zice şi Dorian, are dreptate)

Credeţi-mă, aveam toate motivele să fiu fericită ca actriţă. Jucasem în viaţă toate rolurile: de mamă, de soţie, de desfrânată, de fecioară, de artistă, de afaceristă, de egoistă, de compătimitoare, de liber-profesionistă, de şefă şi subalternă, de elev şi pedagog, de orgolioasă şi smerită, de cap de afiş şi de modestă, de puternică şi slabă, înger şi mai puţin înger…

Nu era, aşadar, deloc greu să mă integrez printre actori. Ei erau tineri, la început de drum, dar eu aveam tupeu. Tupeul la 36 de ani mă înălţa în ochii lor mai sus decât m-ar fi înălţat o voce frumoasă ori un dans reuşit. Experienţa era mai presus decât talentul, iar pe mine viaţa mă propulasese în iureşul unor evenimente care, în ultimă instanţă, cereau un talent înnăscut. Mă descurcasem în orice privinţă. Nu ratasem niciun examen. Eram puternică. Eram eu. Iar pe scenă îmi lipsea orice inhibiţie. Părea că publicul fusese acolo dintotdeauna. Eu însămi fusesem acolo dintotdeauna. Şi acum înţelegeam limpede de ce îmi plăcea atât de mult să văd piese de teatru, de ce numai teatrul reuşea să-mi absoarbă fiinţa în întregime.

M-am trezit la şase dimineaţa şi mi-am făcut cafeaua. Ştiam, da, iată, visul acesta era atât de real cu atât mai mult cu cât mi-l aminteam perfect, în fond nu fusese nimic fantasmagoric, îmi părea cât se poate de plauzibil să fiu actriţă. Iată, mi-am zis, şansa mea, iată ce căutam.

Dar cum o să mă descurc cu memoria, cu textele?  Or mai exista sufleuri…? Aşa am adormit şi am visat proba de muzică. Un mizilic. Am trecut proba cu nota 9, a doua după o fată tânără cu voce de soprană. Eu luasem proba, fireşte, graţie siguranţei cu care abordasem partitura. În fond, ce aveam de pierdut. Plus că dansasem în toată splendoarea mea, total nestânjenită. Eram o versată, o abilă.

M-am trezit cu aceeaşi certitudine că viaţa mea trebuie să se desfăşoare pe o scenă. Că poate şi este undeva, pe o scenă. În privinţa textelor, m-am liniştit. Plâng uşor, râd uşor, improvizez uşor. Totul e să mă las în voie. Sunt dezinvoltă. Sunt o versată, o abilă. Publicul are nevoie de mine să poată plânge şi el, să râdă dacă e cazul. Prietenii, însă, nu.

Da, înţeleg acum de ce artiştii sunt nefericiţi. Şi fericiţi în aceeaşi măsură. De ce lor, Dumnezeu le întinde întotdeauna o mână, ca să-şi poată face rolul, indiferent cât de jos ar cădea.

Am jucat până şi rolul săgeţilor în piept. Le primeam cu braţele deschise, le vedeam cu se înfig, priveam cu viu interes cum ţâşneşte sângele, apoi le scoteam eu însămi din mine, indiferent cât de dureroase erau. A fost, cred, rolul cel mai greu. Trebuia să ies din scenă cu spatele drept.

Problemă de matematică 2

Problemă de matematică 1

Magazinul X are o interesantă ofertă de preţ pentru toate produsele. Cumpărătorul plăteşte 50% din suma preţului total, dacă achiziţionează trei produse, oricare ar fi preţul fiecăruia dintre ele.

Cum Cristina şi Ioana, blonde amândouă, s-au gândit să economisească bani de mâncare, ele şi-au ales trei produse, în valoare totală de  250 lei, astfel:

Cristina a optat pentru un şal în valoare de 67 de lei, iar Ioana a ales un portofel de 67 de lei şi o geantă care costă 11 6 lei.

Cum Cristina şi-a uitat, mai precaută, banii acasă, Ioana va plăti toată suma, aflându-se în chiar ziua de salariu.

Întrebare: Care e suma pe care o plăteşte Ioana la casă, dar, mai ales, ce sumă ar trebui să-i înapoieze Cristina Ioanei?

Variante (posibil înşelătoare, adică ajutătoare) pentru a doua parte a problemei:

1. E criză, dacă Ioana s-a găsit să facă tocmai acum cadouri, n-are decât. Cristina nu trebuie să-i înapoieze nimic Ioanei.

2. Să-i înapoieze şi ea ce poate.

3. Să-i înapoieze 50% din preţul produsului, deşi ea n-a făcut nicio afacere, tot Ioana a ieşit în câştig.

 

Problemă de matematică 2

Magazinul Y are, spre deosebire de magazinul X, o ofertă şi mai interesantă de preţ. Cumpărătorul plăteşte, ca şi în cazul magazinului Y, 50% din suma preţului total, dacă achiziţionează trei produse, oricare ar fi preţul fiecăruia dintre ele. În plus, cine cumpără doar două produse plăteşte 30% din suma preţului total, oricare ar fi preţul iniţial al fiecăruia dintre ele.

Pentru că are şaluri şi portofele destule, Ioana nu-şi doreşte mai doreşte nimic din magazinul Y decât o singură geantă roşie, în valoare de 270 lei, deşi are  în portofelul nou doar 200 de lei.  Care dintre oferte este mai avantajoasă pentru Ioana şi cât va trebui să plătească ea ca să obţină geanta roşie, în condiţiile în care un şal costă 66 de lei, un portofel 66 de lei, o curea 56 de lei şi o pereche din mănuşi 35 de lei?

O sigură variantă ajutătoare: problema de matematică începe să devină, brusc, o problemă de conştiinţă. Ioana a rămas singură, fără Cristina, în faţa vitrinei nemiloase a magazinului Y.

Eros prin GPS. Septembrie

“Localizează prin GPS telefonul mobil al oricărei persoane. Inserează numărul de telefon mobil şi află unde se află el/ea în acest moment” este una dintre aplicaţiile cele mai în vogă ale reţelei de, chipurile, socializare Facebook, pe care o poţi descărca pe telefonul mobil. În vogă, spun şi eu, pentru că abia acum am văzut-o. Aşadar, vechea meserie de spion virtual, născută în urmă cu vreo 10 ani şi mai bine, prin care partenerii unui cuplu/căsnicii se aveau sub control spionând arhiva de messenger/sms, a fost înlocuită cu aceea de detectiv. Numai că detectivul sau spionul nu-şi riscă viaţa, nici măcar foarte mulţi bani, ca să afle cu durere – deşi eu cred că mai mult cu bucurie – că e înşelat. Foarte comod, de acasă sau din maşină, fără să rişte NIMIC, ABSOLUT NIMIC, nici măcar o luptă în propria conştiinţă, cine are astăzi suspiciuni că partenerul de viaţă îl înşală poate s-o afle fără probleme. Inutil să spun că ce ar trebui să-l pună pe gânduri pe “suspicios” ar trebui să fie tendinţa vizibilă a celuilalt de a se ascunde prin parole şi megaparole ori prin cine ştie ce programe. Conform zicalei hoţului de hoţ i-e frică. Simplu, popular, de efect.

La finalul câtorva din cununiile religioase la care am asistat, în predica sa, preotul arăta că spovedania soţilor unul în faţa celuilalt nu e bună, pentru că le transformă viaţa într-un iad. Că, atunci când sufletul cere să fie descărcat de păcate, el trebuie să se înfăţişeze în faţa Domnului, adică în interiorul Sfintei Taine a Spovedaniei. Nu-ţi mărturiseşti păcatele partenerului, ci duhovnicului.

Multă vreme m-am întrebat de ce toate astea. De ce ai ascunde adevărul de cel lângă care trăieşti, de vreme ce o căsnicie se întemeiază pe adevăr.

Ei bine, o căsnicie, o relaţie morală se întemeiază pe adevăr, însă nu şi pe adevărul absolut, ci pe unul relativ, direct proporţional cu senzorialitatea relativă prin care ne reprezentăm. Despre adevăr absolut vorbeşte doar sufletul şi sufletul numai Dumnezeu îl judecă. Cum ar putea un om finit să judece comportamentul altuia? Ar putea, fără îndoială, însă numai într-o relaţie de vrăjmăşie, nu de prietenie şi respect. Or prietenia şi respectul se manifestă şi prin a ne dori să-l scutim pe celălalt de păcatele noastre, nu să-l împovărăm cu ele.

Moraliştii ar spune cu siguranţă că e şi asta o formă de minciună, dar păcatele nu se referă, în niciun caz, numai la trădare, ci poate în ultimul dintre cazuri. Viaţa în cuplu înseamnă, dincolo de încercarea puerilă de multe ori – realitatea e foarte crudă – de a ne dori să nu fim înşelaţi trupeşte, înseamnă sprjin, înţelegerea celuilalt, dăruire, cultul libertăţii respectat – toate conotaţii ale iubirii agape, care ne diferenţiază, în fond, de comunităţile de cimpanzei.  Simpla încercare de a le încălca are şansele să ia, pe nesimţite, forma unui păcat. Dar, în primul rând, un lucru care se pare că e uitat din ce în ce mai des: prin Sfânta Taină a Cununiei, viaţa în cuplu înseamnă credinţă.

După cum, cea mai bună metodă de “spionaj”, în cazurile de suspiciune de trădare, ar trebui să fie credinţa că, dacă suntem minţiţi, atunci va veni cu siguranţă şi timpul în care Dumnezeu ne va deschide ochii ori, dimpotrivă, ne va ţine departe de ceva ce noi singuri n-am putea îndura, nici înţelege.

Folosesc în continuare Facebook, deşi nu pot să spun că mă dau în vânt. A sosit clipa să văd cu ochii mei cum tehnologia s-a întors masiv împotriva noastră. Iată că o reţea de socializare a devenit, în fond, o reţea de antisocializare, în care sunt convinsă că multe dintre discuţiile private sunt stocate, dar pe cine ar interesa ele. Şi e ciudat cum nevoia noastră expresă, dinainte de 90, de a ne pune sufletul deschis pe tavă s-a metamorfozat fulgerător, în doar 20 de ani, în paranoia şi individualism.

În fond, mă gândesc că, dacă mi-aş dori să aflu unde este el/ea, l-aş căuta/ aş căuta-o, poate că l-aş întreba/ aş întreba-o. Nu sunt sigură dacă nu m-aş enerva, cumva, brusc, aşa că aş încerca să evit întrebările. Sau poate (l-) aş (-o) înjura din senin. Ca tradiţionalistă, prefer creativitatea umană celei tehnologice.

Nu mai aştept decât să-mi telefoneze bunica, să mă întrebe, cu un surâs  sadic pe faţă, dacă sunt la piaţă şi cumpăr cartofi. Dacă gătesc sau şterg praful, singurele activităţi onorabile în opinia ei.

***

Zilele Bucureştiului foarte frumoase, într-adevăr. Timpul a fost pe drept cuvânt “favorabil”. Septembrie. M-am plimbat pe Calea Victoriei şi am dansat. Mi-ar plăcea o lume în care nimeni să nu înşele pe nimeni. Indiferent de pe ce poziţie o face: acuzat ori acuzator. În fond, şi unuia, şi altuia le lipseşte credinţa. O lume în care nimeni să nu înşele pe nimeni, zic. Una însorită, plină de dragoste, împăcată. O lume cu oameni, dacă se poate. Şi abia atunci, în condiţiile iubirii desăvârşite şi pure, să se nască Eros.