Spălătoria


Momentul readaptării mele totale în București a coincis cu acela în care țeava principală de încălzire care trece prin camera mea s-a spart. Fix lângă biblioteca recent reconstituită cu chiu cu vai. Și tot atunci, în cele 45 de minute în care am redirecționat șuvoiul de apă fierbinte în jos, ținându-i piept cu toată ființa (până vecinii au dat de administratorul, care a dat, la rândul lui, de cheia care deschidea, la rândul ei, ușa boxei care ducea la robinetul care oprea apa complet), și tot atunci, zic, am avut suficient timp pentru reflecție. Poate primul timp sortit meditației de când am ajuns în Capitală.

—Nu știu ce să fac, nu știu ce să fac, se lamenta mama, pierdută toată.

—Să le spui să oprească apa, am replicat calm, sprijinită într-un cot de calorifer.

Și am mai zis ceva, de fapt am țipat, ca să audă toți vecinii. În fond, era 1 decembrie și sărbătoream Unirea. Unirea în limbă, printre altele.

—Bine că am fost toți de pe scară acasă, a observat o vecină, care ne-a ajutat, odată cu alții, cu ligheane, fărașe, mături și găleți, să scoatem apa din apartament.

—Dar sinistrații care au rămas fără locuințe în urma viiturilor? încercam s-o consolez pe mama.

—Dar dacă eram singură acasă? o ținea mama pe a ei.

—Dar oamenii pe care i-a luat tsunami? o țineam și eu pe a mea.

—Dar dacă nu era nimeni acasă?…

—Dar dacă venea apă clocotită pe țeavă și trebuia să fugim?…

—Chiar, era clocotită apa? s-a interesat altă vecină.

Bunica a intervenit, deși vorbește rar, punctând esențialul:

—Nu știu ce, dar ceva nu e în regulă.

—Adică ce, a întrebat mama.

—Nu știu.

Dar știam cu toții, de la instalatorul care montase în grabă un robinet din cel mai ieftin material la îmbinarea dintre țevi, până la Marius, cu care am avut ocazia să schimb câteva cuvinte. Nu mai vorbisem cu el de 30 de ani.

—Poftește, a lansat invitația mama, pentru care educația e sinonimă cu religia. Marius a făcut pleosc-pleosc, în cizme din cauciuc, cu familiaritate, prin apă, în camera în care mă luptam cu jetul de apă. Aici, în dormitorul părinților, obișnuiam noi, copiii, să jucăm „De-a v-ați ascunselea” până veneau părinții de la serviciu. Doar nu eram fraieri să învățăm, după atâtea ore de școală. M-a privit cu milă câteva secunde și m-a întrebat dacă nu mi-e frig în picioarele goale. I-am spus că nu și a râs. Așa era. Când vine potopul, nu te mai gândești la frig. M-am bucurat că râde. Poate nu mai râsese de mult.

—I-auzi! a exclamat mama cu un fel de reproș când m-am apucat să-i povestesc că noi știm exact apartamentele fiecăruia dintre noi. Era deja târziu, noapte și vecinii plecaseră la apartamentele lor. Că nu poți să le numești case. Casă e când ai țevi separate și o curte cu gard.

Cristi a apărut mai târziu, a pășit și el pleosc-pleosc prin camera pe care o cunoștea mai bine ca noi toți, pentru că de fiecare dată încerca să se ascundă sub patul părinților și de fiecare dată era prins la jocul „De-a v-ați ascunselea”.

­ —Băăăi, ce prost mai ești, făcea Șoșo, cel mai pirpiriu dintre toți. Șoșo reușea să se strecoare până și între rafturile din șifonierul mamei. Era spaima noastră la „De-a v-ați ascunselea”. Mi-l amintesc așa: mai mic ca mine cu vreo cinci ani, semăna cu un ursuleț și îmi plăcea să-l gâdil, pentru că îmi plăcea să-l văd râzând. Era, dintre băieți, prietenul meu cel mai bun, sau așa credeam eu. Orice putea să se întâmple până la Șoșo. Dacă Șoșo pățea ceva, plângeam. Dar Șoșo nu pățea nimic niciodată. Mă privea cu ochii lui mari, migdalați, și știam că înțelege că nu e singur.

—Voi doi vă cunoașteți? l-a întrebat administratorul pe Cristi, în timp ce o femeie a aruncat alteia, pe deasupra capetelor noastre, o mătură și un făraș. Harș-harș! se auzeau de peste tot mături și fărașe.

—Nuuuu! a făcut Cristi. Habar n-am cine e!

—Nuuuu! i-am ținut isonul, nici n-am copilărit împreună!

Amândoi am surprins privirea înveninată a noului administrator, de curând instalat în bloc, și am jubilat. Noi, copiii, duceam mereu război cu administratorul care-i fugărea pe băieți că le strică scările și fac gălăgie. În memoria lui și a palmelor primite după ceafă, eram nevoiți să păstrăm intactă tradiția.

A doua zi am constatat că m-am ales cu doar câteva zgârieturi, niște vânătăi și nici n-am răcit. Am răcit azi, de Moș Niculae. Am salvat cărțile, laptopul, prizele mai ales sau o parte din ele. Am salvat dulapurile, pereții, mai puțin cel pe care era montat caloriferul, mai puțin parchetul din camerele bunicii și al mamei. Și pe cățelușa mea Maronica, care a dormit tun, mulțumită că și-a făcut datoria și a lătrat cât n-a lătrat în toată viața ei de Maronică. Fericită că noi, cel puțin, avem gresie, și nu parchet, ca bunica și mama

—De-aia omul să fie mulțumit cu ce are, am început să-i enervez pe toți, încă de la prima oră, ca Slavici în „Moara cu noroc”, încă din primele rânduri.

A treia zi am prins toate spor și a patra zi apartamentul s-a luminat. Ni s-a părut inutil să mai aducem covoarele din Spălătorie, utilizată, de fapt, pe post de uscătorie. Mama s-a arătat încântată că în felul ăsta „potopul” spălase covoarele cum n-o făcusem noi niciodată.

—Dar care spălătorie?

Spălătoria în care noi, copiii, spuneam bancuri politice, schimbam cărți, jucam „Telefonul fără fir” și „Telefon american”, „Fazan”, „Papagal” și altele ca ele, în zilele ploioase sau friguroase. Era cald în Spălătorie și cine făcea rost de cheia de la Spălătorie se considera șef absolut.

—Uitasem că avem așa ceva în bloc.

Uitasem și că sub țeava spartă, exact în locul în care speram eu să înving apa, ca să nu țâșnească pe toți pereții, alături de actele puse acum la uscat, se afla prima icoană primită în dar, în adolescență. Din rațiuni estetice, fusese rezemată de perete, lângă calorifer, într-un loc ascuns. Era lucrarea de început a unui coleg, reprezentându-l pe Iisus, stângaci centrat, însă frumoasă în ansamblu, în tonuri tari, înrămată tot de el. Mi-am amintit că pe spatele icoanei, Vlad îmi scrisese ceva. Am întors lucrarea, care a rămas intactă și, curioasă să aflu dacă apa ștersese literele, așa cum văzusem că se întâmplase într-un film franțuzesc, am citit: „Iisus te iubește, Ioana!”. Și adevărul e că nu-mi amintesc să-mi fi refuzat vreodată ceva.

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Bucură-te!


România se află în doliu fie că vrea, fie că nu vrea s-o recunoască. În răstimpul ăsta să se gândească bine la ce vrea de la viață. Dacă Ioan Gyuri Pascu și intelectualul român în special, înzestrat cu talent, ar duce-o mai bine pe pământ, Dumnezeu nu l-ar muta dincolo. Pentru că Dumnezeu, pentru cei care cred, lucrează cu veșnicia, și 50 de ani în plus sau în minus nu înseamnă nimic.

Un cutremur serios de pământ, peste care televiziunile au trecut soft de tot, și două morți succesive a doi actori români – Ioan Gyuri Pascu și Sebastian Papaiani – ar trebui să fie de ajuns pentru ca românii să înțeleagă că atenția lor trebuie să se îndrepte nu spre teze de doctorat plagiate sau nu, averi cumulate fraudulos sau nu, vedete siliconate sau nu, divorțuri și legături catastrofale sau nu.

Catastrofele, după cum se vede, sunt în altă parte. Ca un copil autist, am mai spus-o, România nu-și va face niciodată temele bine la școală, câtă vreme nu și-a rezolvat problemele de natură interioară care îl țin permanent captiv, îl frustrează și îi abat concentrarea de la realitatea imediată. O realitate continuu dureroasă se află în chiar sinele său, în identitatea sa.

Că nu suntem solidari și tratăm în zeflemea un cutremur care putea să ne facă zob – fapt trist ilustrat de jurnaliștii-câți-au-mai-rămas și, noroc cu ele, de rețelele de socializare – face parte dintre temele alea pentru școală care puțin ne mai interesează.

Trebuia să moară mult prea devreme unul dintre acei intelectuali înzestrați cu talent, care se nasc o dată la o sută de ani – e doar o vorbă, de văzut dacă va rămâne și valabilă – ca să pricepem că degeaba ne luptăm pentru îmbunătățirea sistemului medical, educațional, economic, degeaba ne măturăm aleile și parcurile, în zadar ne străduim să tratăm efecte pentru a face a doua zi loc altora, dacă nu tratăm cauza.

Cauza e una singură. Votăm oameni nu doar inculți, ci și goi sufletește, nesinceri, falși, fără niciun talent clar, apoi ne lăsăm conduși de ei, înjurându-i. Iar oamenii valoroși pleacă. La Domnul sau în țări străine. Pe mass-media n-o interesează să-și promoveze valorile sau ce a mai rămas din ele, ar fi mult prea lipsit de confort. Dimpotrivă.

Întotdeauna m-am întrebat de ce sunt considerate vedete, n-aș vrea să le jignesc și să le dau numele, acelea care apar după ora 10 pm, la TV, în emisiuni de divertisment. Ce au ele în plus, față de toată națiunea? Bani. Deci vedetele noastre, vedetele din România, sunt vedete pentru că au bani. Ele apar la orele de maximă audiență numai și numai pentru că au bani. Deci în România important e ca, nebazându-te pe niciun talent, să faci bani și să te bucuri de ei.

Bun, și atunci de ce ne mirăm? Chiar așa, supraestimăm inteligența intelectualilor-toți? Însă nu doar a lor. Chiar așa, ne bazăm naiv, prostește, pe puterea de înțelegere a unui biet politician, de vreme ce îi livrăm moca numai modele idioate? Sau doar ne prefacem că plouă, jucându-ne cu moartea, a noastră și a altora, a României întregi?

Și de ce să-l învinovățesc pe omul simplu, dacă politicianul respectiv, care devine, la rândul său, model pentru cetățean, e artileriat cu materii insuficiente la școală? Politicianul român servește doar ore de dirigenție, unde doarme pe rupte. Sau educație fizică, de unde chiulește în a doua parte a orei și schimbă canalul pe lucru manual și desen. E adevărat, autiștilor le fac bine ocupațiile de felul ăsta, o spun cu adâncă îngrijorare, cu sinceră precocupare și cer iertare celor care se confruntă acasă cu forme de autism grave, ușoare, dar n-am intenția să-i batjocoresc pe cei care mă conduc, ci să arăt că locul lor nu e acolo, pentru că sunt incomplet dotați. Intelectual și emoțional.

Pe de altă parte, mass-media poartă doar o parte din vină. Vina se insinuează mai departe printre intelectualii pasionați de meseriile lor și a acelor artiști conștienți de talentul lor. Dacă nu vor ridica ștacheta și nu vor pretinde mai mult de la angajatorii lor, dacă nu își vor vinde mai scump pielea, cel puțin la un preț la fel de ridicat ca al vedetelor cu audiență mare la TV după 10 pm, dacă nu vor întoarce spatele ofertelor de nimic, situațiilor umilitoare, compromițătoare pentru vocația lor, atunci să știe că ne-am pierdut speranța.

Altfel, mi se pare de neconceput cum, în lipsa unui intelectual format, complex, a unui artist care îți stârnește râsul revăzându-l – a câta oară! – în scenetele jucate de trupa Divertis, care ne-a furnizat un mod unic de a face comedie, preluat, adaptat și dus mai departe de la Toma Caragiu încoace… e de neconceput cum, în lipsa lui, o națiune ca România mai poate zâmbi…

Ca o confirmare, s-a mai dus la Domnul un alt actor, reprezentant al unei generații de elită. Mulți comentatori, previzibil de fapt, invocă etatea. Dar despre etate e vorba? Și, la urma urmei, de ce, în România, se pune atâta accentul – mereu și mereu post-mortem – pe cauze care, în fond, sunt efectele unui stat și a unei societăți dezinteresate de dăruirea totală a celor care și-au iubit vocația mai mult decât viața!? „Era și bătrân…!” sau „Era și grav bolnav!” sau „Fuma și mult! ” sau „Bea și prea mult!”. Nu zău? Oare de ce?

Da, e adevărat, acești oameni valoroși au avut toate metehnele de pe lume, și încă una: au lăsat, reverențios, cale liberă ciurucurilor: Bucurați-vă, că nouă ni s-a apropiat ceasul.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Tata, tata și copilul


De câte ori dau drumul la TV, trebuie să mă aștept că vreun amic din copilărie, vreo amică, vreun fost coleg au devenit ținta unui circ mediatic. Asta când nu mut pe telenovele. Mai lasă încolo telenovelele, că te tâmpesc de tot!, zice S. Ce să spun, parcă Solitaire nu te tâmpește. Uită-te pe Animal Planet, zice. Acolo se uită Maronica toată ziua, m-am săturat. Dă-i pe History! Pe History intru în depresie. Citește o carte! În timpul liber? Nu citesc destul la muncă??

În fine, până la urmă voiam să spun că în scurt timp o să devenim o națiune de vedete. Nici nu mă miră, oamenii deștepți au plecat din țară. Nu că noi am fi tâmpiți. E ca și cum mi-aș accepta eșecul. Iar eșecul nu se vede acum. Se vede la scorul final.

Până la urmă m-a mâncat și am dat pe un post de știri. Unde l-au tăvălit cum nu se poate pe X, cu care am copilărit. Era de o inteligență sclipitoare de mic. Plin de viață, pus pe poante, frumos, educat, între primii în școala noastră, cam pretențioasă, de cartier. Că nu era orice cartier, era unul celebru. M-am uitat pe pagina lui X de FB. „Brută, se isteriza unu, maică-ta știe ce faci?” Nu știe, sărmana, s-a dus dincolo, când X era încă destul de tânăr. Mi-l amintesc bine: era singurul care nu și-a pierdut cumpătul în atmosfera încărcată pricinuită de ceremonialul înmormântării. Nu-și permitea luxul, trebuia să ducă totul la bun sfârșit.

Mai târziu, din ce am văzut tot pe la TV, că altfel nu aflam nimic, X a pierdut două soții. Una după alta. N-au plecat dincolo, dar au fugit. Acum i-a fugit fata. De prea mult bine, mă gândesc, că în rest nu i-a lipsit nimic. X i-a pus la dispoziție tot. Vacanțe, confort, bună-creștere, n-am nicio îndoială.

X nu s-a îmbogățit peste noapte. A fost primul din blocul nostru care a condus un Lăstun, numai ca să aibă mașină. Ambițios, a trăit pentru adevărul lui și atât. Fiind înalt, se strecura greu la volan, și noi, vecinii, știu eu care „noi”, ne vâram nasurile borcănate pe ferestre, sau coroiate, după caz, să râdem de X că e prea mare pentru mașina lui.

Acum fata lui X e adolescentă rebelă, nu poți s-o condamni, adolescenții sunt mai tot timpul rebeli. Dar nici pe părinți nu poți să-i condamni, când fac totul pentru tine. Când te recuperează de pe coclauri și te aduc cu un șut în fund acasă, la 15 ani. Dacă mă aducea tata acasă la 15 ani, cu un șut în fund, de la discotecă, i-aș fi mulțumit. Dar eu m-am întors singură, ca proasta, și tot tata mi-a mulțumit frumos mie cu două curele la spate, după care a plecat pentru jumătate de an.

Acum aud că X e violent. Asta pentru că e X, și nu vecinul meu de la parter. Sau de sus. Sau din stânga sau din dreapta. Violența domestică, vorbesc de cea reală, nu supradimensionată de televiziuni, e literă de lege în statul nostru creștin-ortodox.

În Biserica de lângă locuința mea, am întâlnit trei sau patru femei care vând lumânări. Voluntariat. Trei dintre ele, mame, au fost abuzate, bătute violent de soții lor, și au ales să-i urmeze lui Hristos. Ăsta e adevărul lor pentru care luptă. Mă întreb de ce televiziunile nu fac un reportaj cu cele trei femei. Sau cu altele, la întâmplare. Păi cum să facă, ar muri de foame. Sau de coafor. Că se poate muri din multe.

Românii nu mai muncesc din plăcere. Nu mă surprinde că formăm o nație de oameni invidioși și frustrați. Înjurăm tot ce primim, uităm să mulțumim mai întotdeauna și mai întotdeauna vinovat pentru dezastrul personal e cineva, în orice caz altul decât noi înșine.

În ciuda atacurilor mediatice, X pare mulțumit. Cred și eu. Și-a crescut fata singur, a educat-o și i-a oferit un trai bun. Dragoste, devotament. Și mi se pare normal să fie răsplătit cu toate darurile bune. Așa că frustrații, ciocu mic și joc de glezne. Lumea asta trăiește și ea într-un echilibru. Și nu știi niciodată când ajungi „vedetă” și când ți se întoarce platoul cu frișcă drept în moacă.

Stai, că uitam esențialul. Să mai mulțumim și noi din când în când. Nu doare.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Infanteriştii


 

Pentru căţeluşele mele, Cuţa şi Maronica, universul se întinde din casă până la marginea parcului. Ele adulmecă cu boturile un infinit care le e interzis şi le sperie. Dar dacă nu le-ar fi interzis, nu le-ar speria. Ar trăi libere şi fericite şi asta, desigur, dacă n-ar fi domesticite.

Pentru generaţia mea, a celor cu vârste cuprinse între 40 şi 45-50 de ani (iau în calcul şi locul naşterii), universul de până în 1990 nu se întindea mai departe de România. Cei mai mari, însă, ştiau. Aflaseră sub diferite forme că situaţia e bună dincolo, li se explica şi de ce, intrau în contact cu lumea de dincolo de graniţă sub diferite moduri, ba unii se întorceau şi cu veşti încurajatoare. Plecările lor erau explorare, cunoaştere.

Fidelizarea generaţiei mele a dat cele mai bune rezultate în comunism. Majoritatea crescuţi de părinţi cu o mentalitate provincială, restrictivă, în concordanţă cu lumea care, nu-i aşa, trebuia să se întindă de la scara blocului ori de la gardul curţii până la şcoală. Desigur, părinţii ştiau că universul e infinit, dar nu ofereau, la rândul lor, şi explicaţii, de vreme ce nici lor nu li se oferiseră.

Prin Şcoală şi Părinţi, comunismul îşi făcea treaba fără prea multe dureri de cap. Şcoala aducea profesori de vârsta părinţilor noştri. Mai aducea şi utecişti, despre care n-aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă, doar că trebuia să-i ascultăm orbeşte. Ne întorceam de la Şcoală acasă şi plecam de acasă la Şcoală cu emoţii. Până la 14 ani, am devenit un animal domestic, docil, în bune relaţii cu bipezi asemenea mie.

Pe la vreo 11 ani, în şcoala noastră a venit o utecistă. Şi-a instalat cabinetul ei misterios în clădirea nouă a şcolii nou înfiinţate, unde a fost mutată o parte dintre copii şi profesori, deşi nu înţelegeam de ce trebuie să fie construită încă o şcoală lângă cealaltă.

Tot atunci am luat premiul întâi cu media 10, fiind pradă, cu toate astea, unei tristeţi greu de explicat. Care va să zică ne despărţiseră de mediul nostru Şcoala şi înfiinţaseră alt mediu Şcoala. Doar că acest nou mediu avea pereţii albi, ca de spital, şi noi, elevii, începuserăm să obţinem foarte repede rezultate performante.

X, utecista al cărei nume nu-l pot uita, mi se părea că seamănă izbitor cu numele ei. O claie de păr semi-blonziu, tuns mediu, accesorizat cu ochelari se cadra perfect cu halatul alb – avea halat alb sau aşa îmi amintesc eu?? – şi cabinetul în care se instalase, aflat lângă veceuri (comuniştii n-aveau, nici ei, prea mult umor). Când treceam pe lângă cabinet, traversam un soi de teroare. Venise cineva străin, dar străinătatea sa purta în sine primejdiile naturii neexplorate.

Parte a firii nepervertite, Maronica şi Cuţa avertizează prin lătrat orice fel de străinătate, fie bună, fie rea. Precauţia e un dar înnăscut.

În ce mă privea, X mă extrăgea din ore şi mă chema în cabinetul ei cu vedere spre blocurile în care locuiau părinţii noştri. Pe o foaie de hârtie, îmi scrisese o poezie din patru strofe şi mă punea să repet, la început, prin citirea ei, apoi, din memorie:

 

Nicio zi fără de tine, ţara mea, nicicum, nicicând

Dat îmi este din destine să te laud, să te cânt.

 

Stop! Făcea X. Nu e bine! Cred că avea degetele lungi, subţiri, noduroase. Însă nu sunt sigură. Femeile care ridică mâna dreaptă în sus, gesticulând întruna, ca şi cum ar da glas unei voci interioare, n-au cum să aibă altfel mâinile.

 

Nu e bine!, zicea iar. Începea ea:

 

Nicio zi fără de tine (lua o pauză nu doar lungă, ci şi adâncă) ţara mea (pauză, rostire convingătoare), nicicum, nicicând (pauză, solemnitate gravă, cu accent pe „nici”)

Dat îmi este din destine (pauză) să te laud (revelaţie totală, fericire), să te cânt (concluzie clară, incontestabilă, diminuarea exaltării).

Nicio zi fără de tine, pavăză, partid al meu (crescendo)

Fără tine aş fi – cine? –

Prunc pribeag, prin plâns, prin greu.

 

Între cele patru strofe, ultima, memorabilă de-a dreptul, era râsu-plânsu, în sensul că nu am idee exact cât de grave pentru un copil de 11 ani pot fi consecinţele acestor cuvinte recitate întruna, cu patimă. Mă opresc însă să redau indicaţiile doamnei regizor. Ele nu erau diferite de cele arătate mai sus. Atâta doar: aveam sarcina să execut douăzeci şi cinci de recitări de vers fără să am voie să trec la următorul. Iată şi strofa ultimă, citez din memoria intactă şi recunosc că nu ştiu să recit vreo altă poezie mai bine ca aceasta, chiar şi trezită brusc din somn.

 

Nicio zi fără de tine,

Steag de purpur comunist

Tu mă-ncumeţi spre-nălţime

Căci prin tine, eu exist!

 

Căţeluşele mele n-au fost luate din orele de somn şi duse la instructaj. Şi cu toate astea, au momentele lor de anxietate. Ceva din mine probabil că răzbate până la ele. Deşi pentru ele viaţa înseamnă joc şi bucurie.

Nu peste multă vreme am aflat de ce învăţasem cu atâta sârg poezia mea, ba şi ceva din a colegului meu, care era mai încâlcită (n.a. – de ce credeam eu că e mai încâlcită: colegul meu era comandant, vă mai amintiţi, de detaşament, avansat fiind, mai târziu în „funcţia” de comandant de unitate, în timp ce eu eram comandantă de grupă, fără pretenţii de avansare). Iată – tot din memorie, cum altfel – o frântură din ceea ce el trebuia să înveţe:

 

Tâmplă (n.a. – lipseşte un cuvânt, memoria nu-l reţine) către azur cutează, să te visez tot mai mult ca o stea.

La ceas de aur, când păduri vibrează, creşti mândră şi frumoasă, ţara mea!

 

Să semnalez un fapt, aparent nesemnificativ, care spune, totuşi, ceva, despre ce voi (fi) deveni(t).

X m-a rugat să scriu versuri pentru partid, aflând că mă remarcasem cu naivitate în faţa colectivităţii cu un poem scris pe la 9 ani, care se intitula „Pe urmele Anei Blandiana”. Care, rostit cu mândrie în toiul serbării, i-a făcut pe unii să se îngălbenească. A fost imposibil să-i satisfac capriciul. Inevitabil, ininteligibilele mele încercări de versificaţie se finalizau cu „Partidul Comunist Român!”. A renunţat repede, nu fără a mă privi un pic mai lung ca de obicei şi cu un oarecare interes amestecat cu sictir.

Dar apucasem să încep prin a povesti care era motivul pentru care încercase X să ne îmblânzească… Venea Gorbaciov în România. Astfel că şi eu, precum Maronica strămutată din familiarul teritoriu casă-parc, am fost transportată într-o piaţă mare, mare de tot, alături de câteva cadre didactice şi de colegi. Tremuram ca varga şi cămaşa mea albă de pionier fruntaş se floeşcăise de tot sub soarele arzător. Am aflat atunci că trebuia să urcăm pe un podium uriaş şi să recităm eu şi alţi doi colegi în faţa armatei române, a grupurilor infinite de cămăşi pioniereşti, a regimentelor întregi de cadre de tot felul, în faţa lui Ceauşescu şi a lui Gorbaciov. Din motive organizatoric-obiective, momentul a fost anulat.

Dar X nu s-a lăsat şi tot am recitat la radio celebra poezie. Mai severă ca X, mama, cadru didactic inocent, nu m-a felicitat sub nicio formă de performanţă. Pentru restabilirea calmului familial, m-a felicitat însă tata.

Mă uit la Maronica. Cum încearcă ea să împace şi capra, şi varza, când face câte o „boroboaţă”. Zbuciumul dintre nevoile ei fundamentale şi nevoia de a-şi vedea stăpânii fericiţi. Cum încercăm noi să împăcăm şi capra, şi varza. Cum îi absolvim pe toţi, fără să luăm o poziţie pertinentă. Cum confundăm grila unei înţelegeri religioase asupra lumii cu una a preceptelor comuniste, ştiindu-se cât au furat comuniştii din Ortodoxie. Teama noastră de libertate, de dez-„domesticire”. Să nu uităm că cineva, acolo, sus, ne vrea trăind în adevăr, fericiţi, într-o profundă exercitare a liberului arbitru.

Se dedică lui Ş, M, I, A & multora din generaţia mea

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vals


 

Oamenii care nu plâng nu văd strălucirea cerului în ei.

Azi am plâns pe mama şi tata și când am deschis ochii, erau curaţi.

Când am deschis ochii, cerul era curat, viaţa mea

toată era curată.

Vânzătorii de fructe erau curaţi.

Scara blocului era curată.

Zăpada era şi ea curată.

 

Ce mai ningea!, ce mai venea

lumina de la Răsărit,

și se răsfrângea

în cadranele ceasurilor cu brăţări aurii din

Meli Melo-ul ticsit,

ce colorat era

centrul pietonal proaspăt asfaltat,

ce coşuri de rufe

la Bam Boo, cu tiv înflorat, ce cuverturi

cu turcoaz, albastru, bleumarin,

 

ce senin era cerul, ce mai venea

lumina de la Răsărit şi se răsfrângea

peste

poşetele cu petice din piele de căprioară,

ce mai mai trecea

iarna spre

primăvară.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

LM Blue


Azi a fost ziua când toate ceasurile au urlat,

toate alarmele

au ţipat,

 

spune şi tu, când eu sunt trează de nu ţin

minte.

 

Şi te aştept.

 

Ei nu înţeleg nimic din tine, spun că

nu exişti, pentru că nu te-au văzut,

nu te-au crezut,

doar în poeme.

 

Şi nimeni nu există doar în poeme.

 

Am îmbătrânit, tată, tocmai azi,

de ziua ta,

când te-am aşteptam să vii să-mi spui fata mea,

 

ei nu văd

 

sufletul tău ca stalactita,

ochii tăi galbeni ca pirita,

părul de chihlimbar, ca al mă-tii, însă tu mergi,

mergi sănătoasă, fata mea,

la crietiv raiting să le zici

că tac-tu te-a adus pe lume

 

să scrii poezie.

*

Luceafărul în vis sosind,

auzind al meu ohtat,

în braţe el m-a strâns la poale

de Munte Ararat.

*

Deci mă descurc, au băgat

căldură, vine

Crăciunul, sunt

bine,

ţevile pluviale trec prin

baie,

o să le facem mască de

gipscarton.

 

Şi-am scris aceste rânduri eu, pe scaun,

în balcon.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Curajoasele efemeride


Lui D.

Dacă ar fi să mă întrebi acum, aş scoate promovarea cărţilor de literatură din activitatea cotidienelor, din paginile lor de cultură. Lectura unei cărţi corespunde unui timp al uitării de sine şi al dăruirii complete, ca în contemplarea unui obiect de artă, ca în dragoste. Timpul, acolo, nu poate fi cronometrat. Nu ţi se poate ordona în cât timp trebuie să citeşti o carte, cât îţi ia până te dezmeticeşti din mirajul cuvintelor, din înţelesul lor. Nu ştii cât te poartă valsul, până unde te duce, dacă el se termină vreodată, cel mai probabil tind să cred că nu. Dragostea nu poate fi cronometrată. Nu poţi iubi cinci minute fix. După cum nu poţi urî mai puţin de o oră, nu poţi ierta două zile.

Lucrurile stăteau diferit când lucram pentru un cotidian naţional şi eram jurnalist cultural. Nu iubeam ce făceam, dar îmi îndeplineam datoria. Asta da, zic, poate fi cronometrată, datoria. Sarcinile, responsabilităţile, obligaţiile, îndatoririle pot fi măsurate. Uneori, îndrăznesc să spun, până la sânge.

Nu doar eu, cu toţii ne făceam datoria, fiecare în felul său, deşi nu pot nega, existau şi similitudini. La 12 pm, când se termina şedinţa de sumar, şefii de departamente ieşeau cu lentoare din sala de şedinţe, scărpinându-se după urechi, aranjându-şi gulerele cămăşilor, rotindu-şi, printr-un exerciţiu scurt de gimnastică, gâturile, trăgând sau nu în urma lor, gesturi aproape reflexe, uşa glisantă din sticlă. Pitulaţi în spatele monitoarelor, noi, restul, aşteptam verdictul, hotărând tacit, prin uitături furişe, că nu e uşor să fii şef. Urma să aflăm ce se discutase: cum a ieşit ziarul de azi, pe cine a ciufulit redactorul-şef, ce subiecte avem pentru mâine.

Judecând după chipul mai mereu descurajat al şefului meu, după felul în care îşi târşâia ghetele masive, grele, din plumb, la ieşirea din sala de şedinţe, departamentul de cultură n-avea niciodată noroc. Parcă aripa morţii plana inexorabil deasupra noastră, mereu aflam că primisem un subiect în plus, pe lângă cele propuse de noi. Drept răzbunare a micii echipe nedreptăţite, aruncam mai întotdeauna pisica moartă, adică subiectul primit de la redactorii-şefi în „talpă”, adică în josul paginii, unde devenea mai puţin vizibil.

Dar asta nu era tot. Odată şedinţa de sumar a şefilor încheiată, începea şedinţa la nivel de secţie. Şeful meu avea dreptul la propriile sale ordine, noi idei şi subiecte, modificări bruşte ale aşezării materialelor în pagină. Îndeobşte, mai întâi de toate, scotea din buzunarele largi ale gecii kaki, de care nu se despărţea niciodată, o carte, şi întreba, uitându-se pieziş, dar, totodată (i-am admirat întotdeauna această abilitate), fără să se ferească, spre mine: „Cine scrie despre cartea asta?”. Întreba, şi cum nu cutezam să-l refuz, mai ales că el debutase ca prozator, iar eu, ca poetă, or poezia printre gazetari e considerată, în genere, un gen minor, lipsit de însemnătate, răspundeam fără să clipesc: „Eu!”.

„Bine”, replica, parcă ştiindu-mi dinainte reacţia, şi atunci devenea cât se poate de clar, limpede ca lumina zilei, că el e şeful şi că ceilalţi, care vor fi urmat la distribuirea sarcinilor de serviciu, vor trebui, în orice caz, dacă sperau la îndatoriri mai vesele, să adopte o atitudine diferită de a mea.

„Şi la cât să predau materialul?”, întrebam de fiecare dată, ştiind exact ora predării, 3 pm. Nu puteam rata acest spectacol a cărui reprezentaţie se ţinea aproape zilnic, era mica mea evadare, unica formă de autoapărare, dacă nu de supravieţuire. Şeful se înroşea brusc, îşi muşca buzele, lua o pauză din speech-ul său, îşi lăsa bărbia în piept, apoi, fără să mă privească, ca şi cum nu existasem până atunci, cu forţe proaspete, îşi ridica ochelarii cu vârful arătătorului şi continua, un car de nervi, discuţia.

Până la 1.30, uneori chiar 2, spre exasperarea lui şi a secretarului general de redacţie, citeam tacticos cartea, cu creionul în mână. Nu reuşeam să depăşesc mai mult de 20 de pagini. Trebuia să prind un şpil pe care nu-l mai prinsese nimeni. Apoi, pe la 2, începeam şapoul. Întorceam cartea cu coperta a IV-a în sus, studiam traducătorii, eventualele prefeţe-postfeţe, decupam citate, preluam înţelesuri şi dezvoltam altele noi, ca în experimentul cu disecţia broaştei. Mai mereu, demaram articolul cu atribute desemnând distincţiile genialului autor. Subtitlul îl făceam la final (asta dacă nu mă pocnea o revelaţie în chiar timpul actului de creaţie), apoi titlul, cu datele de impact, acelea pe care nu le folosisem în articol. Nu pot spune însă cu exactitate dacă respectam mereu aceeaşi ordine în acţiuni.

Articolul creştea cu repeziciune, înţelegeam eu cum stătea treaba cu cartea asta, reprezenta fără îndoială una dintre capodoperele genului, chit că aveam s-o uit îndată, chiar a doua zi, odată cu următoarea carte despre care trebuia să scriu într-o oră, după ce, nu-i aşa, o citisem în două.

„E chiar aşa bună?!”, se mirau, cu ochi luminoşi, plini de speranţă, tehnoredactori dornici să evadeze din monotonia nesfârşitelor ore de lucru. „E… super!”, răspundeam. „Merită?” Făceam o pauză (pauza mea, dreptul meu, mica mea aroganţă) şi atenţia mi se îndrepta glonţ spre greşeli de literă, nepotriviri ale topicii, parcă deodată răsărite în pagină. „Nici fotografia nu arată prea bine”, ziceam atunci şi ceream să văd un print. Încă răbdători, tehnoredactorii îşi priveau, la răstimpuri, listele cu orele de plecare ale paginilor în tipar.

„Dar data, e bună data?” Echipa de corectori, formată din cinci-şase oameni, fremăta deodată, ca un singur trup, la auzul cuvântului „dată”, puteam să văd asta prin geamurile care ne despărţeau. Un corector apărea ca din pământ în spatele meu, îmi smulgea pagina din mâini, consulta încruntat data şi titlul, apoi din nou, şi tot aşa, până apărea altcineva, până apăreau secretarul general, alţi redactori şi redactori-şefi, în sfârşit, toată suflarea care era dipsusă să ajute la silabisirea datei şi titlului.

„Dar supratitlu? Avem supratitlu?”, intervenea, cu o hotărâre de speriat, tehnoredactorul. „Avem, cum să n-avem!”, murmuram noi, ceilalţi, o singură inimă, destul de neconvingător. „Uite-l aici!”, întăream. „Ăsta mic?”, se îndoia omul, care căpătase deodată în ochii noştri o importanţă mai mare ca ziarul însuşi. „Ăsta!”, ne burzuluiam în cor, de-a dreptul nesiguri, uşor jenaţi. „Cine v-a învăţat, domnule, să daţi supratitluri! Mai vreau două cuvinte!”, mugea atunci tehnoredactorul, care avea, desigur, dreptul lui, opinia lui, nemărturisită niciodată nouă, celorlalţi, despre existenţă, dar mai ales despre aşezarea în pagină, capitol la care era şef suprem. „Nu-i al meu supratitlul!”, o dădeam eu la întors. „Dar al cui e?” „Al şefului!” „Şi şeful unde e, să vină repede să schimbe supratitlul! Ăsta e prea mic.” „E plecat la un vernisaj…”, răspundeam cu vocea răguşită şi un sentiment vag de vinovăţie mi se insinua în suflet. „Ă-ă-ăăăă!”, se auzea din toate părţile, ca din bucium, cu sensul că e clar că sunteţi proşti, bine că ne-am dat seama, cine naiba mai citeşte pagini de cultură pe vremurile astea!?

În hărmălaia iscată, glasul autoritar al secretarului de redacţie ne aducea cu picioarele pe pământ. Cu toţii amuţeam ca la un semn. „Poate să plece pagina?” Zâmbea şi avea un fel candid când punea întrebarea asta, te scotea din minţi. Răzbuna, de bună seamă, nedreptăţile pricinuite corectorilor, bieţilor jurnalişti culturali, tehnoredactorilor, mai ales lor, lumii întregi. „Poate!”, răspundeam în unanimitate, brusc disciplinaţi. Dar el se apropia de monitor, scana cu ochi de vultur: „Ba nu poate deloc… N-aveţi cuvânt-cheie…”

Eram nevoiţi să-i recunoaştem superioritatea. În timp ce puneam la punct ultimele detalii, îi distingeam vocea clară, izbindu-se de pereţii subţiri ai halei, acum mai departe, acum mai aproape, parcă la stânga sau la dreapta, apoi credeam că l-am pierdut, dar nu, căci răcnea pe neaşteptate din ciocul lui de pasăre de pradă şi nouă ne creştea pulsul, apoi doar el, ca un rege în armură, despărţea printr-un culoar birourile, se apropia de cuşca noastră din sticlă, urlând cu sabia în mână: „Vreau pagina 5! Hai cu pagina 4! Ce face 11, doarme?”

În măreţia lor, aşezaţi pe scaune dintr-o dată uriaşe, cu ochii ţintă în monitoare, tehnoredactorii, cei mai curajoşi dintre soldaţi, aveau ordin să nu părăsească terenul minat. În ce ne priveşte pe noi, ceilalţi – şefi, redactori, corectori – ţâşneam ca un cârd de păsărele din biroul cu muniţie. Scărpinându-ne după urechi, scuturându-ne hainele de pământul tranşeelor, rotindu-ne, printr-un exerciţiu scurt de gimnastică, gâturile, trăgând în urma noastră cu grijă, gesturi aproape reflexe, uşa glisantă. „Hai, valea! Lăsaţi oamenii să se odihnească!”, apucam să aud din spatele geamurilor înalte. Era 3 pm. Bătălia luase sfârşit, garnizoana câştigase puţin timp de repaus, însă doar pentru câteva minute, căci nu fusese gata decât o biată pagină, or, cel puţin în cazul meu, mai aveam două redute de cucerit până la sfârşitul zilei.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii