Casa de la țară


Personaje:

Pufa (mama lui Pufi)

Pufi

Ea

Bărbatul

Copilul

Bunica

ACTUL  I

O canapea (sau improvizație, vor încăpea doi-trei actori, între care doi, costumați în câini) prim-plan stânga, ușă în spate, dreapta, cum te uiți la scenă, un cuier, o oglindă, 1-2 scaune, o fereastră tot pe dreapta. În Scena II, putem folosi canapeaua pentru Pufi și Pufa și, în rest, un copac etc. Decorul din Scena III va fi același cu cel din Scena I.

Scena I   

Pufa, Pufi, Ea, Bărbatul

În prim-plan, două cățelușe (poartă flori la urechi ), una stând în fund, cu lăbuțele ridicate și botul întredeschis, sugerând optimism și poftă de viață – Pufi – cealaltă, tolănită, dar cam absentă  – Pufa (mai în vârstă), mama lui Pufi. În fundal, dreapta, se pot vedea două siluete, un bărbat (poartă pantaloni, cămașă, cravată) și o femeie (în fustă, cu păr lung). Cei doi se îmbracă și mută de colo-colo servieta, geanta, nu-și spun nimic, dar sunt grăbiți și par preocupați. Bărbatul își aranjază cravata în oglindă, brusc își amintește ceva, butonează telefonul, sună, închide. Femeia se uită de două-trei ori în oglindă, încalță o pereche de pantofi, îi dă jos, încearcă alții, vrea să iasă pe ușă, dar se întoarce din drum, scoate rujul din geantă și se rujează în fața oglinzii).

Pufa: Fii serioasă, Pufi, dai din coadă degeaba, n-ai nicio șansă! Stăpânii n-or să te bage în seamă! E clar că se grăbesc și au uitat de noi. Asta e viața la bloc! Și nu-ți face iluzii, nici n-or să ne scoată afară! Dacă am avea și noi o curte, n-ar mai fi nevoie să ne milogim pe la stăpâni, am fi libere. Ne-am face nevoile unde am vrea, când am vrea. Am lătra în voie, de dimineața până seara. Îți spun eu, Pufi, viața la bloc e o nefericire! Singurul lucru bun care ni se întâmplă în momentul ăsta e că părinții au dus Copilul la Bunica! Dacă ar fi rămas acasă, Copilul ne-ar fi tras de cozi și nu ne-ar fi lăsat să dormim. Așa, cel puțin, avem liniște!

Pufi (afectată): De parcă pe noi nu ne puteau duce la Bunica!

Pufa: Pufi, casa de la țară nu e o soluție acum! Nu casa la țară va reuni familia! Familia ori e familie, ori nu e! Și membrii ei trebuie să locuiască împreună la bine și la greu, oriunde!  Iar copiii trebuie să crească împreună cu părinții, până la o vârstă…, în armonie și… (în dreapta, mai în spate, Bărbatul iese pe ușă. Trântește ușa cu zgomot. Cățelușele tresar speriate. Pufa își îngroașă vocea și continuă pe un ton ironic, privind spre ușă) …Liniște! (cu botul în pământ, melancolică) Dacă nu era nenorocitul de taică-tu, să plece cu vagaboanta aia, poate că aveam și noi o viață mai bună! N-o să-l iert cât oi trăi că s-a dus la curte și pe noi ne-a lăsat la bloc! Putea să schițeze un gest măcar, să dea din coadă că ne iubește! Stăpânii sigur ar fi văzut și ne-am fi mutat cu toții la Bunica, la curte…! (cu ochii strălucind) Am fi fost o mare familie, unită și fericită!

Pufi (exaltată): Exact ca în „Dallas”!

Pufa: Ei, ca în „Dallas”…

Pufi (enervată): Auzi, mamă, știi ceva, de ce ții morțiș să am și eu viața ta? Nu mi se pare corect! Poate o să am mai mult noroc ca tine! Poate o să mă mărit cu un… prinț!

Pufa (sceptică, îngroașă vocea):  Fetițo, bagă-ți mințile în cap și vino cu lăbuțele pe podea! Străcățeii mei au fost de viță nobilă, crescuți la curtea unui… (își caută cuvintele)…  Unui rege! (prinde curaj) Așa, exact, un rege! Știau să danseze în două labe pe muzică de pian, să facă piruete! Și? La ce mi-a folosit educația primită din generație în generație? L-am întâlnit pe amărâtul de taică-tu, un mitocan… Mi-a distrus viața… (își ia capul între labe) Of, ce soartă!

Pufi (nevenindu-i să creadă): Ai zis un rege?!

Pufa (își revine brusc, hotărâtă): Exact! Al Franței!

Pufi (în culmea emoției): Al Franței? Dar eu știam că ai fost luată din adăpost!

Pufa (neagă categoric): Minciuni!

Pufi (exaltată): Stră-cățeii noștri au trăit la curtea unui rege al Franței!? Doamne, ce norocoasă sunt!! (Se ridică majestuos din locul ei și se îndreptă spre oglindă. Merge pe vârfuri, cu botul în sus, ca o regină. În fața oglinzii, își analizează cu admirație botul, urechile, lăbuțele. Face o piruetă.)

Pufi (cu lăbuțele la piept și ochii în sus):  Un mastif tibetan sau… un corgi galez m-ar face fericită! (lasă capul și umerii în jos, devine tristă.) Dar, mama, știi ceva, eu îmi doresc doar un Teckel, atât! Un Teckel de talia mea, care să fie ca mine! Nimic special, doar să mă iubească! Nu vreau vile cu piscină (însuflețită), mastifi tibetani, mașini decapotabile și Iphone ultimul tip! Nu asta face un câine fericit! În plus, îmi iubesc stăpânii! Ei sunt rațiunea noastră de a exista, a cățeilor!

Pufa (autoritar, sec):  Pufi, calmează-te, mamă. Rațiunea noastră de a exista e o curte… Hihihi! (Cât timp a vorbit Pufi, Pufa a stat cu labele sub cap și a ascultat-o. Acum ridică o labă inferioară (picior) în sus și o pune peste cealaltă. Își scoate floarea din păr și o bagă în colțul gurii, ca pe o țigară.)

Pufi (aprinsă): Ba nu! Rațiunea noastră de a fi e dragostea, apoi curtea! Dacă o să ne iubim stăpânii ca pe noi înșine, vom ajunge să locuim și la curte!

Pufa (coboară vocea, ca pentru sine): Mă omoară cățelușa asta cu idealismul ei! Ah, mă înțeapă inima! (Duce o labă la piept.) Să-și găsească un Teckel odată, și să scăpăm! Poate o să avem și eu, și ea o viață mai ușoară!

Pufi (sare ca arsă): Ham! Crezi că nu te-am auzit?! Greșești! N-ai zis tu că o familie fericită e o familie unită?

Pufa (comentariu ironic)Mîrrr! Am zis de foame! N-am știut ce spun…

(Pufi: ham-ham, Pufa: mîr-mîr, în timp ce din fundal, se insinuează o melodie… Brusc, muzica se oprește, se opresc și ele.)

Pufa și Pufi (în cor, uimite): Vin stăpânii!

Pufa și Pufi (una spre cealaltă): Vin stăpânii? Așa devreme?

Pufa (energic): Ei sunt, le recunosc pașii! Să lătrăm voioase și să dăm din coadă! Acum e momentul! Fuga la ușă! Pufi, netezește cuvertura pe pat, să nu-și dea seama că ne-am jucat în pat! Vor spune că ne ajunge pentru azi și nu ne vor mai plimba ca de obicei!

Pufi: Ba nu dau din coadă deloc! Mai bine stau cuminte și dorm. În plus, stăpânii noștri au nevoie de liniște.

Pufa (cu necaz): Of! Copil nerecunoscător! Care nu ascultă de părinți!

Pufi (aproape silabisind, apoi adoarme): Nu și dacă părinții o iau razna de foame… Puțin discernământ nu strică…

(Se deschide ușa, intră Ea, apoi, după câteva momente, Bărbatul.)

Ea (își aruncă pantofii cu toc): Ce zi cumplită! Am nevoie să respir! Ah, bine că s-a terminat mai repede! Vreau un concediu!

Pufa (încet, pentru sine): Fă-ți o curte și trăiește cu morcovi! Hihihi!

Pufa (se ridică în două labe și latră fericită spre stăpâni) : Ham-ham!

Bărbatul (Trage de cravată nervos, scoate pantalonii, rămâne în cămașă și izmene): Mizerabilă zi, într-adevăr! Și nu s-a terminat! Acum trebuie să lucrez de-acasă! Ce stres! Rapoarte peste rapoarte! Vreau o pauză!

Pufa (spre Pufi, în șoaptă): Nu ți-am spus eu că sunt penibili?!

Pufi continuă să doarmă. Ia un os în gură (labă/mână) și se răsucește pe partea cealaltă, întorcând spatele tuturor.

Ea: Iar lucrezi de-acasă? Nu mai ai familie, nu mai ai copil?

Pufa (comentariu pentru sine): Nu mai ai căței…!

El: Hahaha! Uite cine vorbește! Parcă pe tine te mai interesează casa și familia! Numai serviciu, serviciu și iar serviciu! Din câte știu (sarcastic), rolul femeii e să stea acasă mai mult ca bărbatul, alături de copii și de… (face o pauză, căutând cuvântul care îi scapă, își amintește)… căței!

Pufa (din nou în două labe, perseverentă): Ham! Ham!

Ea: Serios? Și rolul bărbatului care o fi?? (Pune mâinile în șold) Să stea la bere și la meciuri de fotbal, te pomenești!

Pufa (pentru sine, își duce o lăbuță la frunte, îngrozită): Ah, nu!Iar încep ăștia!

Bărbatul (afectat, amenințător): Nu te lega de fotbal și de bere! Pân-aici!

Ea (încercată de durere, duce mâna la cap): Ah, ce migrenă îngrozitoare! Dragule, te duci să-mi cumperi, te rog, niște pilule pentru migrenă?

Pufa (încet): Interesul poartă fesul, eu ce spuneam! Hihihi!

Bărbatul (butonând telefonul mobil, absent): Sigur, draga mea. În plus, ca să-ți dovedesc cât de mult țin la tine, m-am gândit să mergem în weekendul ăsta la țară și să luăm și cățelușele cu noi! Și copilul, și mama se vor bucura enorm să petrecem două zile împreună, în aer liber!

Ea (se ridică mirată în capul oaselor, zâmbește, fața i se luminează, privește spre public, parcă ar visa cu ochii larg deschiși): Ce surpriză nemaipomenită!

Bărbatul (și el luminos, aceeași atitudine visătoare): Daaa, ce surpriză nemaipomenită!

Pufi (răsucindu-se din somnul ei, aceeași atitudine cu a stăpânilor): Daaa, ce surpriză nemaipomenită!

Pufa: Mdaaa, ce familie de inconștienți! Două zile la țară, cât să ne umplem de căpușe și să le aducem la bloc!

Mai puțin Pufa, dând din cap dezaprobator, cu toții suspină adânc, inspiră și expiră fericiți, odată cu lăsarea cortinei.

Scena 2

Pufa, Pufi, Copilul, Bunica, Bărbatul, Ea

Pufa și Pufi stau întinse în iarbă, la soare. Poartă pălării din paie și ochelari de soare.

Pufa: Îți spun eu, Pufi, lumea ar trebui condusă de căței deștepți ca mine.

Pufi: Taci, mamă, că spui numai aiureli!

Pufa: Și de ce ți se pare o aiureală, mă rog?

Pufi (însuflețită): Pentru că lumea nu mai are nevoie de căței inteligenți și atât. Cu inteligență, am învățat să stăm în două labe, ca oamenii, să aduce osul înapoi atunci când ne jucăm, dar în interior, noi, cățeii, ce am adus? Unde sunt marile virtuți canine, ca dragostea, prietenia și demnitatea, de exemplu? Nu e suficient să fii un câine deștept în viață, dacă nu ai suflet!

Pufa (într-o parte): Ah! Cățelușa asta mă scoate din minți! Îmi strică toată plaja! (spre Pufi) Dă-mi castronul cu apă rece, Pufi, și nu mai trăncăni atâta! Sunt așa nervoasă, că dacă îl văd pe taică-tu pe-aici, cu vreo cățea de-a lui, sigur îl mușc de-o ureche!

(Pufi îi întinde un vas cu apă. În același timp, se aud pași grăbiți. Intră în scenă Copilul, cu o mică farfurie în mână.)

Copilul (bucuros, mângâind-o pe Pufa): Pufa, uite, ți-am adus lapte, așa cum ți-ai dorit! Și-ți voi aduce și porția mea! Îmi pare rău că te-am tras de coadă și nu te-am lăsat să dormi! Bunica mi-a explicat ce mult am greșit față de tine! Mă vei putea ierta vreodată? (Începe să plângă, își acoperă ochii cu mâinile.) Te rog, Pufa!

Pufi (cu reproș, spre Pufa): Mamă, nu pot să cred că i-ai cerut mâncare Copilului! Asta e lăcomie. Și șantaj. Ai șantajat sentimental un copil! Un cățel adevărat nu face așa ceva! Și te rog să accepți scuzele Copilului și să-l pupi pe obraz. Lacrimile lui sunt curate, nu se preface! În plus, el e viitorul nostru stăpân și copiii mei vor fi cei mai buni prieteni ai lui!

Pufa (ușor încurcată, dar nu-și pierde cumpătul. Batjocoritor): Cățel adevărat! Ce mai înseamnă azi un cățel adevărat? Ce cuvinte mari folosești, fetițo! Poți considera, dacă nu-ți convine felul meu de a fi, că am fost nevoită să mă adaptez, ok?… Mai bine, ia și mănâncă din strachina asta, că ai slăbit de tot doar cu boabe de câini.

Copilul (plângând): Pufa, mă ierți?

(Intră în scenă Bunica. Din spatele ei, apar Ea și Bărbatul. Bunica poartă șorț, fustă lungă, ochelari, are părul alb, prins în coc. O bunică clasică. Pe scenă se află în acest moment toate personajele.)

Bunica: Dragii mei copii, vreau să vă fac un anunț important!

Bărbatul (pentru sine, înspăimântat): Mama nu se simte bine!

Ea (pentru sine, înciudată): Scorpie egoistă! Iar vrei să mă scoți vinovată pentru toate!

Copilul (lucid): Dar bunica nu se pricepe să facă anunțuri!

Pufa: Am trăit s-o văd și pe-asta! Uite cine face legea-n casă!

Pufi: Mai taci, mamă!

Bunica (își drege vocea): În primul rând, vreau să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat sănătate, să le pot duce pe toate. În al doilea rând, vreau să vă atrag atenția că haos mai mare ca în familia voastră n-am văzut în viața mea. M-ați făcut de râs cu toții.

Ea: Despre ce vorbește bătrâna asta?

Bunica (calmă): Am constatat că toate merg din ce în ce mai rău între voi. Părinții nu-i mai acordă Copilului atenția de care are nevoie, iar Copilul nu mai acordă cățeilor dragostea și recunoștința pe care câinii o merită. Deci Copilul face ce fac părinții, și asta nu e bine deloc, dragii mei! De aceea, pentru a îndrepta lucrurile, am luat decizia să părăsesc casa de la țară (șușoteli între Pufa și Pufi, Ea, Bărbat și Copil) și să locuiesc o vreme, împreună cu voi, la bloc! Șușotelile se transformă în proteste.

Ea (isteric): Nu se poate! O să ne sufocăm! O să ne călcăm în picioare! (Îl ia de guler pe Bărbat și pare că îl amenință. Pufi încearcă să-i despartă.)

Copilul (agitat): Da! Nu! De fapt, nu știu!

Pufa (resemnată): Adio, libertate!

Bunica (cu autoritate): Gurrra! Să n-aud nici musca! Așa vă trebuie, pentru că ați desconsiderat un lucru!

Bărbatul (indignat): Care?

Ea: Care?

Copilul: Care?

Pufa și Pufi (în cor): Care?

Bunica (regal, de sus): Voi nu mai știți să iubiți! Ați uitat. Fără dragoste, nu veți putea trăi niciunde, nicicum! Nici la bloc, nici la casă! Degeaba mergeți la serviciu, vă dați copiii la after-school, adoptați căței (Pufa și Pufi au un schimb scurt de priviri), plecați în concedii, perorați despre libertate, dacă inima voastră e împietrită! Peste tot vă veți simți frustrați și veți deveni, fără dragostea dintre voi, niște răi și niște șmecheri! Pentru că voi fugiți, de fapt, de propria voastră ură și însingurare. Fugiți de voi înșivă. Voi nu mai sunteți voi! Nu vă recunosc!

Pufi (dându-i un cot Pufei): Nici eu pe tine!

Pufa (către Pufi): Obrăznicătură! Acritură mică!

Copilul (căzut în admirație, pătruns): Ce tare e Bunica!

Bărbatul: Mamă, te simți bine?

Bunica (cu un gest de respingere): Nu aștept de la voi nicio explicație! Cât voi trăi, dorințele mele vor fi să vă iubiți unul pe altul și să mă acceptați în sânul vostru. Bineînțeles, nu mai încape îndoială, casa de la țară vă va reveni vouă…

Un murmur străbate asistența, apoi se stinge. Tăcere totală.

Cortina cade.

Scena 3

ACEIAȘI

Cortina se ridică în Scena 3, găsindu-i pe toți în aceeași poziție de la finalul Scenei 2, dar la bloc. Din această poziție personajele încep să se miște pe cât se poate, făcând câte ceva. Bunica se așază între Pufa și Pufi, pe canapea, și coase o cârpă, Ea citește o revistă, Bărbatul lustruiește un pantof, copilul curăță mobila unui scaun.

Pufi: Și uite-așa am ajuns de unde-am plecat!

Pufa: Și uite-așa va avea cine să ne scoată afară!

Pufi: Și să ne hrănească!

Pufa: Și să ne facă cumpărăturile!

Pufi: Și să aibă grijă de Copil!

Pufa (cu satisfacție): Practic, nimeni nu mai trebuie să facă nimic! Mai puțin, Bunica! (râde)

Pufi (gravă): Ba da, Pufa, trebuie… să facem ceva!

Pufa (se așază pe spate, picior peste picior, poziția din scena 1, ține o floare în colțul gurii) Sarcastic. Și ce trebuie…, mă rog, să facem?

Pufi: Să-i învățăm să iubească, Pufa! Asta face un cățel adevărat! Noi, cățeii de companie, avem ceva ce oamenii au pierdut de mult, dar, împreună cu Bunica, îi vom învăța din nou!

Pufi (în extaz): Și, dacă îi vom face să înțeleagă că a iubi înseamnă, de fapt, a fi liber, Dumnezeu ne va ajuta și ne vom muta cu toții, într-un sfârșit, la casă. Temelia unei case, a unei familii, e dragostea. Când temelia unei case e dragostea, casa nu se strică niciodată! Nici după moarte!

Pufa (merge lângă Pufi, își așază capul pe umărul ei, melancolic- satisfăcută, zâmbește și o linge pe ureche. Pufi se zăpăcește, dar e încântată):  Ești inteligentă și frumoasă, Pufi! Știai? (Se uită la ea, o descoperă) Și cuminte! (Cu mândrie) Nimeni nu are fată ca a mea! (Face o pauză. Sobră, își revine în simțiri) Dar poate te mai gândești cu Teckelul ăla. (dezgustată, critic) E și cam crăcănat…, și cu urechilea alea lungi… (mimează urechi lungi),… și cu botul ăla luung (mimează un bot lung), și… (mimează dimensiunile Teckelului – lung și mic de statură).

Pufi (rotunjind ochii uimită, cu reproș): Mamă!

I.B.

NB Această mică piesă de teatru a fost inspirată de viața alături de cățelușele mele, Cuța și Maronica, cărora le mulțumesc în fiecare zi pentru sursa excepțională de viață de care am avut parte, și este dedicată tuturor celor care iubesc copiii și animalele și, în general, celor care iubesc. Ea nu are alt scop decât acela de a ilustra legătura dintre oameni și natură.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Brățara din aur


Odată și odată trebuie să povestesc unde a ascuns bunica brățara din aur. Dacă nu aș povesti, nimic nu ar mai fi la fel. Nici măcar brățara. Și noi, oamenii, vrem să păstrăm lucrurile intacte. Dacă se poate, și sufletele.

A fost așa.

Banii casei nu stăteau niciodată la bunicul, iar lucrurile mai de preț ale casei, nici ele. Totul era bine pus la păstrare de bunica. Din rațiuni străine de mine, pur și simplu banii nu stăteau la bunicul. Stăteau la bunica și punct.

Numai că, în vreme ce bunica strângea pe de o parte – lenjerii, pături, mileuri, porțelanuri, argintărie – de la moși-strămoși, rude, prieteni și tot ce munceau ea însăși și bunicul –, tot așa de bine i se scurgea bunicului printre degete tot ce strângea bunica. Încât bunica trebuia să fie culmea vigilenței în tot ce privea mica lor avere, mai degrabă o acumulare de cărți vechi și studii ale bunicului, lanterne, piulițe și cele trebuincioase unui bărbat, care meșterea ore întregi în magazia din curte, la care se adăugau cele trebuincioase femeii…

Bunicul o lăsase pe ea stăpâna casei, nu zicea nici pâs, pentru că bunica gătea bine și-l mai hrănea și cu o țuică de prune între mese. Dar nu prea mult, nici prea puțin, să nu i se aplece, zicea bunica. Și pentru că o iubea.

Deci bunicul avea ciocan, fierăstraie, clești, șurubelnițe, dar avea și bunica borcane, castroane, murături, dulcețuri și conservăraie.

Ca fiecare.

Și au avut doi copii.

Copiii, băieți, s-au făcut mari și s-au însurat, dar asta nu mai e treaba noastră.

Și când să se ducă bunica pe lumea cealaltă (uita cam des în ultima vreme), bunicul a intrat dintr-o dată în panică.

Pentru prima oară în viață, trebuia să ia o decizie economică importantă, și nu oricum, ci singur. Panica sporea pe măsură ce căuta banii de înmormântare și pomeni, strânși de bunica de-a lungul vieții. Îi căuta degeaba. Parcă îi înghițise pământul.

Totuși, după două-trei zile de scotocit în toată casa, bunicul a găsit banii în dulap, într-o cutie de pantofi, chiar sub poșeta bunicii.

Cam tot atunci, bunica a apucat să ne spună ceva și de o brățară din aur. Ne-a spus doar mie și bunicului.

─ Mare, mică?

─ Maare, cam așa.

─ Așa?

─ Nuu! Așa… Cu pietre verzi! Smaralde!

N-am găsit niciodată brățara. Ca să mai calmeze spiritele încinse, cineva din familie a lansat o poveste, potrivit căreia bunica și-a amintit că vânduse brățara și uitase să ne spună.

Dar, în mod miraculos, cum deja am povestit, găsisem banii (întregeam, alături de bunicul, mica noastră echipă a descoperitorilor de comori), și asta nu era deloc ușor, într-o casă plină de mileurile bunicii. Și găsisem destui, în orice caz păreau mulți de tot, așa cum eu și bunicul nu mai văzusem în viața noastră. De emoție, bunicului îi tremurau mâinile pe lanterna aprinsă, iar mie îmi tremurau mâinile pe bani. Ne tremurau și picioarele, și capul, parcă eram băgați în priză. Am încercat să-i numărăm. Dar nici eu, nici el habar n-aveam să numărăm bani. Unde mai pui că descoperirile specifice deja muncii noastre aveau loc seara, când nu se mai deslușea nimic în casă, și nu puteam, în orice caz, renunța la lanternă, pentru că nu voiam ca, aprinzând becul, să deranjăm somnul bunicii. Dar nici la bani nu puteam renunța, ferească Sfântul. Deci unul trebuia să țină lanterna, altul, să numere banii.

─ Unde mergeți?, ne întreba bunica. Erau încă tineri buncii mei și bunica ne trimitea pe amândoi afară din casă, la plimbare.

─ La Poștă, să trimitem două felicitări, zicea bunicul.

─ Să vă dau bani?, făcea bunica și scotea brusc din buzunar 2 lei, pe care ni-i întindea. Vă ajung?

─ Nu prea, dar ne descurcăm, răspundea bunicul cu capul în pământ.

─ Să vă mai dau?

─ Mai dă-ne, dacă te lasă inima, făcea și bunicul, luând-o înainte pe ușă.

La Poștă, numai felicitări nu trimiteam. Ne uitam în special la timbre, iar mie bunicul îmi cumpăra un plic întreg.

─  Vrei plic cu timbre de 5 lei, sau de 8 lei?

─  De 5, ziceam cu modestie. Cu ochii strălucind.

─  Dați-mi unul de 8, îi spunea atunci vânzătoarei, și îi făcea cu ochiul.

Pe lângă plicul cu timbre, îmi întindea și 25 de lei.

─  Să-ți cumperi și plic cu timbre de 5 lei, zicea bunicul și îmi făcea și mie cu ochiul.

Bun, și acum, ce să numărăm eu și bunicul? Erau hârtii de toate mărimile și valorile. Bunicul și-a luat inima în dinți, a mai oftat o dată, ca în fața unei mari încercări, și a început să numere.

─  Stai, zicea. Pe ăia de 20 i-am pus?

─  Nu știu. N-am fost atentă. Da. Nu.

Și iar o lua de la capăt. Până la urmă, n-am reușit niciunul dintre noi să numărăm banii.

Târziu de tot, era deja noapte afară, am decis că fusesem pe cale să comitem o imprudență. Nu trebuia să numărăm bani, nu era treaba noastră, s-a luminat bunicul. Treaba noastră era să cheltuim, dar nu aveam voie, pentru că nu erau banii noștri, era exclus. Asta n-a mai spus-o, dar se subînțelegea. În plus, bunica dormea sub ochii noștri și era acolo, vie, iar noi o iubeam. Dimineață urma să-i comunicăm descoperirea noastră.

Am fost așa de ușurați, de fericiți.

Cât despre brățara din aur cu smaralde, mai bine, vorba bunicului, că n-am găsit-o.

─  Înseamnă că nu mai e pe nicăieri, a zis. A dispărut.

─  Normal, am încuviințat.

Și dacă dispăruse, nu mai era nici asta treaba noastră.

I.B.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Jurnal de campanie


Nu te poți oglindi în celălalt cu care nu semeni. Dacă te crezi unic, și culmea e că ești, cu atât mai mult. Dar poți învăța de ce funcționează altfel decât tine, ce-l face deosebit de tine, pentru ce luptă acolo, lângă tine, și ce are de salvat el din el însuși. Astfel, cunoașterea devine, științific, mai suportabilă.

Acela este așa, acela este așa, eu sunt așa. Și poți, cel mult, admira de la distanță. On-line-ul poate reuși lucrul ăsta, dar și iubirea de care vorbesc religiile. Religiile mai vorbesc despre acceptare prin dragoste și chiar prin iertare. Tehnologia vorbește despre acceptare prin detașare sau chiar prin excludere. Delete, și viața devine mai simplă. Iată o diferență nerezolvată. Se vor iubi vreodată diferențele între ele? Vor accepta diferențele că sunt diferite? Răspunsul e la începutul lumii și la sfârșitul ei, în războaie și în dragoste. În adevăr și în sinceritate absolută.

În ultima instanță, în care ne aflăm în aceeași mare corabie, în aceeași lume, sub același cer. Nu e mai mult cerul meu decât al tău, dar poate fi, prin excludere. Și dacă nu poți, nici nu vrei să excluzi și să fii exclus? Pentru tine, atunci, tot Dumnezeu e viața. Și lumea e așa – cei care exclud și cei care adună. Cei care se lasă excluși și cei care stăruiesc în comuniune. Așa e lumea.

Și răspunsul lumii e la începutul și la sfârșitul ei, aici, acum, dar și cândva, mereu. În dragoste și în război.

Nu te poți oglindi în chipuri deformate. Doar puritatea absolută are șansa de a se oglindi în oricine.

Cum intri în dragoste, cum te înfățișezi în război? Cât de liber vei iubi sau vei lupta și îi vei admira pe cei diferiți de tine, și îi vei pricepe – e valabil pentru toți.

Războaiele ne pot învăța, astfel, în funcție de gradul de puritate cu care defilăm pe câmpul de luptă, fie să iubim mai mult, fie din ce în ce mai puțin.

E valabil pentru toți.

Te uiți în jur, e simplu. Ce spun peștii apelor, ce spun copacii, ploaia și, uneori, chiar soarele? Ele și numai ele sunt busola pe un câmp de război.

Ce e absurd într-un război? Să mori nevinovat. Atunci, la ce sunt bune războaiele? La nimic, în afară de a învăța din ele.

Acest război, ca și cel de ieri nu vor fi altfel decât războaiele viitoare. Deși e adevărat că suntem unici, dar în context, în istorie, suntem aceiași cu cei dinaintea noastră. Suntem diferiți doar ca persoane.

Persoana face diferența, dar ce știm despre ea? Ea e privirea lui Dumnezeu care se desface pe Sine într-o infinitate de priviri, iată perspectiva dreaptă, dacă ne-o dorim, asupra istoriei. Se desface pe Sine, nouă, prin dragoste absolută, curaj absolut, speranță absolută, bunătate absolută, prin noi, cei care suntem El aici și acum.

Și mai urât e să mori în chinuri într-un război, supus propriilor slăbiciuni și neputințe, agonic și demențial, după cum urât e să și trăiești așa. Dar cine poate vedea contorsiunile unui trup în suferință și ale unui suflet, în același timp, și cine le înțelege în mod absolut? Cine înțelege în absolut o traumă de război, cu toată istoria personală a traumei? Și de pe urma acestei traume, traumele care decurg din ea? De pe urma tuturor războielor văzute și nevăzute, personale sau ale mulțimilor de indivizi care alcătuiesc un gen, o rasă, o specie? De mii și mii de ani, din chiar acum, momentul ăsta, din sufletul unui bătrân singur, al unui adolescent suferind din dragoste, al unei mame îndurerate pentru soarta copilului său. Nici disperarea, nici fericirea personală nu sunt relatate de istorie.

Binecunoscutul pe plan mondial, de câteva luni încoace, autor al romanului „Ciuma”, Albert Camus, spunea undeva, în „Carnete”, că există oameni care trăiesc și oameni care iubesc. Afirmația îmi pare astăzi incompletă.

Atâta precizie, prin simplificare, pentru câteva cuvinte, și tot poți pica de neînțeles. Poate că e nevoie de războaie pentru a înțelege un cuvânt, o afirmație, pe care nimeni, în afara lui Dumnezeu, nu le-a înțeles vreodată.

(IB)

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Spălătoria


Momentul readaptării mele totale în București a coincis cu acela în care țeava principală de încălzire care trece prin camera mea s-a spart. Fix lângă biblioteca recent reconstituită cu chiu cu vai. Și tot atunci, în cele 45 de minute în care am redirecționat șuvoiul de apă fierbinte în jos, ținându-i piept cu toată ființa (până vecinii au dat de administratorul, care a dat, la rândul lui, de cheia care deschidea, la rândul ei, ușa boxei care ducea la robinetul care oprea apa complet), și tot atunci, zic, am avut suficient timp pentru reflecție. Poate primul timp sortit meditației de când am ajuns în Capitală.

—Nu știu ce să fac, nu știu ce să fac, se lamenta mama, pierdută toată.

—Să le spui să oprească apa, am replicat calm, sprijinită într-un cot de calorifer.

Și am mai zis ceva, de fapt am țipat, ca să audă toți vecinii. În fond, era 1 decembrie și sărbătoream Unirea. Unirea în limbă, printre altele.

—Bine că am fost toți de pe scară acasă, a observat o vecină, care ne-a ajutat, odată cu alții, cu ligheane, fărașe, mături și găleți, să scoatem apa din apartament.

—Dar sinistrații care au rămas fără locuințe în urma viiturilor? încercam s-o consolez pe mama.

—Dar dacă eram singură acasă? o ținea mama pe a ei.

—Dar oamenii pe care i-a luat tsunami? o țineam și eu pe a mea.

—Dar dacă nu era nimeni acasă?…

—Dar dacă venea apă clocotită pe țeavă și trebuia să fugim?…

—Chiar, era clocotită apa? s-a interesat altă vecină.

Bunica a intervenit, deși vorbește rar, punctând esențialul:

—Nu știu ce, dar ceva nu e în regulă.

—Adică ce, a întrebat mama.

—Nu știu.

Dar știam cu toții, de la instalatorul care montase în grabă un robinet din cel mai ieftin material la îmbinarea dintre țevi, până la Marius, cu care am avut ocazia să schimb câteva cuvinte. Nu mai vorbisem cu el de 30 de ani.

—Poftește, a lansat invitația mama, pentru care educația e sinonimă cu religia. Marius a făcut pleosc-pleosc, în cizme din cauciuc, cu familiaritate, prin apă, în camera în care mă luptam cu jetul de apă. Aici, în dormitorul părinților, obișnuiam noi, copiii, să jucăm „De-a v-ați ascunselea” până veneau părinții de la serviciu. Doar nu eram fraieri să învățăm, după atâtea ore de școală. M-a privit cu milă câteva secunde și m-a întrebat dacă nu mi-e frig în picioarele goale. I-am spus că nu și a râs. Așa era. Când vine potopul, nu te mai gândești la frig. M-am bucurat că râde. Poate nu mai râsese de mult.

—I-auzi! a exclamat mama cu un fel de reproș când m-am apucat să-i povestesc că noi știm exact apartamentele fiecăruia dintre noi. Era deja târziu, noapte și vecinii plecaseră la apartamentele lor. Că nu poți să le numești case. Casă e când ai țevi separate și o curte cu gard.

Cristi a apărut mai târziu, a pășit și el pleosc-pleosc prin camera pe care o cunoștea mai bine ca noi toți, pentru că de fiecare dată încerca să se ascundă sub patul părinților și de fiecare dată era prins la jocul „De-a v-ați ascunselea”.

­ —Băăăi, ce prost mai ești, făcea Șoșo, cel mai pirpiriu dintre toți. Șoșo reușea să se strecoare până și între rafturile din șifonierul mamei. Era spaima noastră la „De-a v-ați ascunselea”. Mi-l amintesc așa: mai mic ca mine cu vreo cinci ani, semăna cu un ursuleț și îmi plăcea să-l gâdil, pentru că îmi plăcea să-l văd râzând. Era, dintre băieți, prietenul meu cel mai bun, sau așa credeam eu. Orice putea să se întâmple până la Șoșo. Dacă Șoșo pățea ceva, plângeam. Dar Șoșo nu pățea nimic niciodată. Mă privea cu ochii lui mari, migdalați, și știam că înțelege că nu e singur.

—Voi doi vă cunoașteți? l-a întrebat administratorul pe Cristi, în timp ce o femeie a aruncat alteia, pe deasupra capetelor noastre, o mătură și un făraș. Harș-harș! se auzeau de peste tot mături și fărașe.

—Nuuuu! a făcut Cristi. Habar n-am cine e!

—Nuuuu! i-am ținut isonul, nici n-am copilărit împreună!

Amândoi am surprins privirea înveninată a noului administrator, de curând instalat în bloc, și am jubilat. Noi, copiii, duceam mereu război cu administratorul care-i fugărea pe băieți că le strică scările și fac gălăgie. În memoria lui și a palmelor primite după ceafă, eram nevoiți să păstrăm intactă tradiția.

A doua zi am constatat că m-am ales cu doar câteva zgârieturi, niște vânătăi și nici n-am răcit. Am răcit azi, de Moș Niculae. Am salvat cărțile, laptopul, prizele mai ales sau o parte din ele. Am salvat dulapurile, pereții, mai puțin cel pe care era montat caloriferul, mai puțin parchetul din camerele bunicii și al mamei. Și pe cățelușa mea Maronica, care a dormit tun, mulțumită că și-a făcut datoria și a lătrat cât n-a lătrat în toată viața ei de Maronică. Fericită că noi, cel puțin, avem gresie, și nu parchet, ca bunica și mama

—De-aia omul să fie mulțumit cu ce are, am început să-i enervez pe toți, încă de la prima oră, ca Slavici în „Moara cu noroc”, încă din primele rânduri.

A treia zi am prins toate spor și a patra zi apartamentul s-a luminat. Ni s-a părut inutil să mai aducem covoarele din Spălătorie, utilizată, de fapt, pe post de uscătorie. Mama s-a arătat încântată că în felul ăsta „potopul” spălase covoarele cum n-o făcusem noi niciodată.

—Dar care spălătorie?

Spălătoria în care noi, copiii, spuneam bancuri politice, schimbam cărți, jucam „Telefonul fără fir” și „Telefon american”, „Fazan”, „Papagal” și altele ca ele, în zilele ploioase sau friguroase. Era cald în Spălătorie și cine făcea rost de cheia de la Spălătorie se considera șef absolut.

—Uitasem că avem așa ceva în bloc.

Uitasem și că sub țeava spartă, exact în locul în care speram eu să înving apa, ca să nu țâșnească pe toți pereții, alături de actele puse acum la uscat, se afla prima icoană primită în dar, în adolescență. Din rațiuni estetice, fusese rezemată de perete, lângă calorifer, într-un loc ascuns. Era lucrarea de început a unui coleg, reprezentându-l pe Iisus, stângaci centrat, însă frumoasă în ansamblu, în tonuri tari, înrămată tot de el. Mi-am amintit că pe spatele icoanei, Vlad îmi scrisese ceva. Am întors lucrarea, care a rămas intactă și, curioasă să aflu dacă apa ștersese literele, așa cum văzusem că se întâmplase într-un film franțuzesc, am citit: „Iisus te iubește, Ioana!”. Și adevărul e că nu-mi amintesc să-mi fi refuzat vreodată ceva.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Bucură-te!


România se află în doliu fie că vrea, fie că nu vrea s-o recunoască. În răstimpul ăsta să se gândească bine la ce vrea de la viață. Dacă Ioan Gyuri Pascu și intelectualul român în special, înzestrat cu talent, ar duce-o mai bine pe pământ, Dumnezeu nu l-ar muta dincolo. Pentru că Dumnezeu, pentru cei care cred, lucrează cu veșnicia, și 50 de ani în plus sau în minus nu înseamnă nimic.

Un cutremur serios de pământ, peste care televiziunile au trecut soft de tot, și două morți succesive a doi actori români – Ioan Gyuri Pascu și Sebastian Papaiani – ar trebui să fie de ajuns pentru ca românii să înțeleagă că atenția lor trebuie să se îndrepte nu spre teze de doctorat plagiate sau nu, averi cumulate fraudulos sau nu, vedete siliconate sau nu, divorțuri și legături catastrofale sau nu.

Catastrofele, după cum se vede, sunt în altă parte. Ca un copil autist, am mai spus-o, România nu-și va face niciodată temele bine la școală, câtă vreme nu și-a rezolvat problemele de natură interioară care îl țin permanent captiv, îl frustrează și îi abat concentrarea de la realitatea imediată. O realitate continuu dureroasă se află în chiar sinele său, în identitatea sa.

Că nu suntem solidari și tratăm în zeflemea un cutremur care putea să ne facă zob – fapt trist ilustrat de jurnaliștii-câți-au-mai-rămas și, noroc cu ele, de rețelele de socializare – face parte dintre temele alea pentru școală care puțin ne mai interesează.

Trebuia să moară mult prea devreme unul dintre acei intelectuali înzestrați cu talent, care se nasc o dată la o sută de ani – e doar o vorbă, de văzut dacă va rămâne și valabilă – ca să pricepem că degeaba ne luptăm pentru îmbunătățirea sistemului medical, educațional, economic, degeaba ne măturăm aleile și parcurile, în zadar ne străduim să tratăm efecte pentru a face a doua zi loc altora, dacă nu tratăm cauza.

Cauza e una singură. Votăm oameni nu doar inculți, ci și goi sufletește, nesinceri, falși, fără niciun talent clar, apoi ne lăsăm conduși de ei, înjurându-i. Iar oamenii valoroși pleacă. La Domnul sau în țări străine. Pe mass-media n-o interesează să-și promoveze valorile sau ce a mai rămas din ele, ar fi mult prea lipsit de confort. Dimpotrivă.

Întotdeauna m-am întrebat de ce sunt considerate vedete, n-aș vrea să le jignesc și să le dau numele, acelea care apar după ora 10 pm, la TV, în emisiuni de divertisment. Ce au ele în plus, față de toată națiunea? Bani. Deci vedetele noastre, vedetele din România, sunt vedete pentru că au bani. Ele apar la orele de maximă audiență numai și numai pentru că au bani. Deci în România important e ca, nebazându-te pe niciun talent, să faci bani și să te bucuri de ei.

Bun, și atunci de ce ne mirăm? Chiar așa, supraestimăm inteligența intelectualilor-toți? Însă nu doar a lor. Chiar așa, ne bazăm naiv, prostește, pe puterea de înțelegere a unui biet politician, de vreme ce îi livrăm moca numai modele idioate? Sau doar ne prefacem că plouă, jucându-ne cu moartea, a noastră și a altora, a României întregi?

Și de ce să-l învinovățesc pe omul simplu, dacă politicianul respectiv, care devine, la rândul său, model pentru cetățean, e artileriat cu materii insuficiente la școală? Politicianul român servește doar ore de dirigenție, unde doarme pe rupte. Sau educație fizică, de unde chiulește în a doua parte a orei și schimbă canalul pe lucru manual și desen. E adevărat, autiștilor le fac bine ocupațiile de felul ăsta, o spun cu adâncă îngrijorare, cu sinceră precocupare și cer iertare celor care se confruntă acasă cu forme de autism grave, ușoare, dar n-am intenția să-i batjocoresc pe cei care mă conduc, ci să arăt că locul lor nu e acolo, pentru că sunt incomplet dotați. Intelectual și emoțional.

Pe de altă parte, mass-media poartă doar o parte din vină. Vina se insinuează mai departe printre intelectualii pasionați de meseriile lor și a acelor artiști conștienți de talentul lor. Dacă nu vor ridica ștacheta și nu vor pretinde mai mult de la angajatorii lor, dacă nu își vor vinde mai scump pielea, cel puțin la un preț la fel de ridicat ca al vedetelor cu audiență mare la TV după 10 pm, dacă nu vor întoarce spatele ofertelor de nimic, situațiilor umilitoare, compromițătoare pentru vocația lor, atunci să știe că ne-am pierdut speranța.

Altfel, mi se pare de neconceput cum, în lipsa unui intelectual format, complex, a unui artist care îți stârnește râsul revăzându-l – a câta oară! – în scenetele jucate de trupa Divertis, care ne-a furnizat un mod unic de a face comedie, preluat, adaptat și dus mai departe de la Toma Caragiu încoace… e de neconceput cum, în lipsa lui, o națiune ca România mai poate zâmbi…

Ca o confirmare, s-a mai dus la Domnul un alt actor, reprezentant al unei generații de elită. Mulți comentatori, previzibil de fapt, invocă etatea. Dar despre etate e vorba? Și, la urma urmei, de ce, în România, se pune atâta accentul – mereu și mereu post-mortem – pe cauze care, în fond, sunt efectele unui stat și a unei societăți dezinteresate de dăruirea totală a celor care și-au iubit vocația mai mult decât viața!? „Era și bătrân…!” sau „Era și grav bolnav!” sau „Fuma și mult! ” sau „Bea și prea mult!”. Nu zău? Oare de ce?

Da, e adevărat, acești oameni valoroși au avut toate metehnele de pe lume, și încă una: au lăsat, reverențios, cale liberă ciurucurilor: Bucurați-vă, că nouă ni s-a apropiat ceasul.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Tata, tata și copilul


De câte ori dau drumul la TV, trebuie să mă aștept că vreun amic din copilărie, vreo amică, vreun fost coleg au devenit ținta unui circ mediatic. Asta când nu mut pe telenovele. Mai lasă încolo telenovelele, că te tâmpesc de tot!, zice S. Ce să spun, parcă Solitaire nu te tâmpește. Uită-te pe Animal Planet, zice. Acolo se uită Maronica toată ziua, m-am săturat. Dă-i pe History! Pe History intru în depresie. Citește o carte! În timpul liber? Nu citesc destul la muncă??

În fine, până la urmă voiam să spun că în scurt timp o să devenim o națiune de vedete. Nici nu mă miră, oamenii deștepți au plecat din țară. Nu că noi am fi tâmpiți. E ca și cum mi-aș accepta eșecul. Iar eșecul nu se vede acum. Se vede la scorul final.

Până la urmă m-a mâncat și am dat pe un post de știri. Unde l-au tăvălit cum nu se poate pe X, cu care am copilărit. Era de o inteligență sclipitoare de mic. Plin de viață, pus pe poante, frumos, educat, între primii în școala noastră, cam pretențioasă, de cartier. Că nu era orice cartier, era unul celebru. M-am uitat pe pagina lui X de FB. „Brută, se isteriza unu, maică-ta știe ce faci?” Nu știe, sărmana, s-a dus dincolo, când X era încă destul de tânăr. Mi-l amintesc bine: era singurul care nu și-a pierdut cumpătul în atmosfera încărcată pricinuită de ceremonialul înmormântării. Nu-și permitea luxul, trebuia să ducă totul la bun sfârșit.

Mai târziu, din ce am văzut tot pe la TV, că altfel nu aflam nimic, X a pierdut două soții. Una după alta. N-au plecat dincolo, dar au fugit. Acum i-a fugit fata. De prea mult bine, mă gândesc, că în rest nu i-a lipsit nimic. X i-a pus la dispoziție tot. Vacanțe, confort, bună-creștere, n-am nicio îndoială.

X nu s-a îmbogățit peste noapte. A fost primul din blocul nostru care a condus un Lăstun, numai ca să aibă mașină. Ambițios, a trăit pentru adevărul lui și atât. Fiind înalt, se strecura greu la volan, și noi, vecinii, știu eu care „noi”, ne vâram nasurile borcănate pe ferestre, sau coroiate, după caz, să râdem de X că e prea mare pentru mașina lui.

Acum fata lui X e adolescentă rebelă, nu poți s-o condamni, adolescenții sunt mai tot timpul rebeli. Dar nici pe părinți nu poți să-i condamni, când fac totul pentru tine. Când te recuperează de pe coclauri și te aduc cu un șut în fund acasă, la 15 ani. Dacă mă aducea tata acasă la 15 ani, cu un șut în fund, de la discotecă, i-aș fi mulțumit. Dar eu m-am întors singură, ca proasta, și tot tata mi-a mulțumit frumos mie cu două curele la spate, după care a plecat pentru jumătate de an.

Acum aud că X e violent. Asta pentru că e X, și nu vecinul meu de la parter. Sau de sus. Sau din stânga sau din dreapta. Violența domestică, vorbesc de cea reală, nu supradimensionată de televiziuni, e literă de lege în statul nostru creștin-ortodox.

În Biserica de lângă locuința mea, am întâlnit trei sau patru femei care vând lumânări. Voluntariat. Trei dintre ele, mame, au fost abuzate, bătute violent de soții lor, și au ales să-i urmeze lui Hristos. Ăsta e adevărul lor pentru care luptă. Mă întreb de ce televiziunile nu fac un reportaj cu cele trei femei. Sau cu altele, la întâmplare. Păi cum să facă, ar muri de foame. Sau de coafor. Că se poate muri din multe.

Românii nu mai muncesc din plăcere. Nu mă surprinde că formăm o nație de oameni invidioși și frustrați. Înjurăm tot ce primim, uităm să mulțumim mai întotdeauna și mai întotdeauna vinovat pentru dezastrul personal e cineva, în orice caz altul decât noi înșine.

În ciuda atacurilor mediatice, X pare mulțumit. Cred și eu. Și-a crescut fata singur, a educat-o și i-a oferit un trai bun. Dragoste, devotament. Și mi se pare normal să fie răsplătit cu toate darurile bune. Așa că frustrații, ciocu mic și joc de glezne. Lumea asta trăiește și ea într-un echilibru. Și nu știi niciodată când ajungi „vedetă” și când ți se întoarce platoul cu frișcă drept în moacă.

Stai, că uitam esențialul. Să mai mulțumim și noi din când în când. Nu doare.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Infanteriştii


 

Pentru căţeluşele mele, Cuţa şi Maronica, universul se întinde din casă până la marginea parcului. Ele adulmecă cu boturile un infinit care le e interzis şi le sperie. Dar dacă nu le-ar fi interzis, nu le-ar speria. Ar trăi libere şi fericite şi asta, desigur, dacă n-ar fi domesticite.

Pentru generaţia mea, a celor cu vârste cuprinse între 40 şi 45-50 de ani (iau în calcul şi locul naşterii), universul de până în 1990 nu se întindea mai departe de România. Cei mai mari, însă, ştiau. Aflaseră sub diferite forme că situaţia e bună dincolo, li se explica şi de ce, intrau în contact cu lumea de dincolo de graniţă sub diferite moduri, ba unii se întorceau şi cu veşti încurajatoare. Plecările lor erau explorare, cunoaştere.

Fidelizarea generaţiei mele a dat cele mai bune rezultate în comunism. Majoritatea crescuţi de părinţi cu o mentalitate provincială, restrictivă, în concordanţă cu lumea care, nu-i aşa, trebuia să se întindă de la scara blocului ori de la gardul curţii până la şcoală. Desigur, părinţii ştiau că universul e infinit, dar nu ofereau, la rândul lor, şi explicaţii, de vreme ce nici lor nu li se oferiseră.

Prin Şcoală şi Părinţi, comunismul îşi făcea treaba fără prea multe dureri de cap. Şcoala aducea profesori de vârsta părinţilor noştri. Mai aducea şi utecişti, despre care n-aveam nici cea mai mică idee ce înseamnă, doar că trebuia să-i ascultăm orbeşte. Ne întorceam de la Şcoală acasă şi plecam de acasă la Şcoală cu emoţii. Până la 14 ani, am devenit un animal domestic, docil, în bune relaţii cu bipezi asemenea mie.

Pe la vreo 11 ani, în şcoala noastră a venit o utecistă. Şi-a instalat cabinetul ei misterios în clădirea nouă a şcolii nou înfiinţate, unde a fost mutată o parte dintre copii şi profesori, deşi nu înţelegeam de ce trebuie să fie construită încă o şcoală lângă cealaltă.

Tot atunci am luat premiul întâi cu media 10, fiind pradă, cu toate astea, unei tristeţi greu de explicat. Care va să zică ne despărţiseră de mediul nostru Şcoala şi înfiinţaseră alt mediu Şcoala. Doar că acest nou mediu avea pereţii albi, ca de spital, şi noi, elevii, începuserăm să obţinem foarte repede rezultate performante.

X, utecista al cărei nume nu-l pot uita, mi se părea că seamănă izbitor cu numele ei. O claie de păr semi-blonziu, tuns mediu, accesorizat cu ochelari se cadra perfect cu halatul alb – avea halat alb sau aşa îmi amintesc eu?? – şi cabinetul în care se instalase, aflat lângă veceuri (comuniştii n-aveau, nici ei, prea mult umor). Când treceam pe lângă cabinet, traversam un soi de teroare. Venise cineva străin, dar străinătatea sa purta în sine primejdiile naturii neexplorate.

Parte a firii nepervertite, Maronica şi Cuţa avertizează prin lătrat orice fel de străinătate, fie bună, fie rea. Precauţia e un dar înnăscut.

În ce mă privea, X mă extrăgea din ore şi mă chema în cabinetul ei cu vedere spre blocurile în care locuiau părinţii noştri. Pe o foaie de hârtie, îmi scrisese o poezie din patru strofe şi mă punea să repet, la început, prin citirea ei, apoi, din memorie:

 

Nicio zi fără de tine, ţara mea, nicicum, nicicând

Dat îmi este din destine să te laud, să te cânt.

 

Stop! Făcea X. Nu e bine! Cred că avea degetele lungi, subţiri, noduroase. Însă nu sunt sigură. Femeile care ridică mâna dreaptă în sus, gesticulând întruna, ca şi cum ar da glas unei voci interioare, n-au cum să aibă altfel mâinile.

 

Nu e bine!, zicea iar. Începea ea:

 

Nicio zi fără de tine (lua o pauză nu doar lungă, ci şi adâncă) ţara mea (pauză, rostire convingătoare), nicicum, nicicând (pauză, solemnitate gravă, cu accent pe „nici”)

Dat îmi este din destine (pauză) să te laud (revelaţie totală, fericire), să te cânt (concluzie clară, incontestabilă, diminuarea exaltării).

Nicio zi fără de tine, pavăză, partid al meu (crescendo)

Fără tine aş fi – cine? –

Prunc pribeag, prin plâns, prin greu.

 

Între cele patru strofe, ultima, memorabilă de-a dreptul, era râsu-plânsu, în sensul că nu am idee exact cât de grave pentru un copil de 11 ani pot fi consecinţele acestor cuvinte recitate întruna, cu patimă. Mă opresc însă să redau indicaţiile doamnei regizor. Ele nu erau diferite de cele arătate mai sus. Atâta doar: aveam sarcina să execut douăzeci şi cinci de recitări de vers fără să am voie să trec la următorul. Iată şi strofa ultimă, citez din memoria intactă şi recunosc că nu ştiu să recit vreo altă poezie mai bine ca aceasta, chiar şi trezită brusc din somn.

 

Nicio zi fără de tine,

Steag de purpur comunist

Tu mă-ncumeţi spre-nălţime

Căci prin tine, eu exist!

 

Căţeluşele mele n-au fost luate din orele de somn şi duse la instructaj. Şi cu toate astea, au momentele lor de anxietate. Ceva din mine probabil că răzbate până la ele. Deşi pentru ele viaţa înseamnă joc şi bucurie.

Nu peste multă vreme am aflat de ce învăţasem cu atâta sârg poezia mea, ba şi ceva din a colegului meu, care era mai încâlcită (n.a. – de ce credeam eu că e mai încâlcită: colegul meu era comandant, vă mai amintiţi, de detaşament, avansat fiind, mai târziu în „funcţia” de comandant de unitate, în timp ce eu eram comandantă de grupă, fără pretenţii de avansare). Iată – tot din memorie, cum altfel – o frântură din ceea ce el trebuia să înveţe:

 

Tâmplă (n.a. – lipseşte un cuvânt, memoria nu-l reţine) către azur cutează, să te visez tot mai mult ca o stea.

La ceas de aur, când păduri vibrează, creşti mândră şi frumoasă, ţara mea!

 

Să semnalez un fapt, aparent nesemnificativ, care spune, totuşi, ceva, despre ce voi (fi) deveni(t).

X m-a rugat să scriu versuri pentru partid, aflând că mă remarcasem cu naivitate în faţa colectivităţii cu un poem scris pe la 9 ani, care se intitula „Pe urmele Anei Blandiana”. Care, rostit cu mândrie în toiul serbării, i-a făcut pe unii să se îngălbenească. A fost imposibil să-i satisfac capriciul. Inevitabil, ininteligibilele mele încercări de versificaţie se finalizau cu „Partidul Comunist Român!”. A renunţat repede, nu fără a mă privi un pic mai lung ca de obicei şi cu un oarecare interes amestecat cu sictir.

Dar apucasem să încep prin a povesti care era motivul pentru care încercase X să ne îmblânzească… Venea Gorbaciov în România. Astfel că şi eu, precum Maronica strămutată din familiarul teritoriu casă-parc, am fost transportată într-o piaţă mare, mare de tot, alături de câteva cadre didactice şi de colegi. Tremuram ca varga şi cămaşa mea albă de pionier fruntaş se floeşcăise de tot sub soarele arzător. Am aflat atunci că trebuia să urcăm pe un podium uriaş şi să recităm eu şi alţi doi colegi în faţa armatei române, a grupurilor infinite de cămăşi pioniereşti, a regimentelor întregi de cadre de tot felul, în faţa lui Ceauşescu şi a lui Gorbaciov. Din motive organizatoric-obiective, momentul a fost anulat.

Dar X nu s-a lăsat şi tot am recitat la radio celebra poezie. Mai severă ca X, mama, cadru didactic inocent, nu m-a felicitat sub nicio formă de performanţă. Pentru restabilirea calmului familial, m-a felicitat însă tata.

Mă uit la Maronica. Cum încearcă ea să împace şi capra, şi varza, când face câte o „boroboaţă”. Zbuciumul dintre nevoile ei fundamentale şi nevoia de a-şi vedea stăpânii fericiţi. Cum încercăm noi să împăcăm şi capra, şi varza. Cum îi absolvim pe toţi, fără să luăm o poziţie pertinentă. Cum confundăm grila unei înţelegeri religioase asupra lumii cu una a preceptelor comuniste, ştiindu-se cât au furat comuniştii din Ortodoxie. Teama noastră de libertate, de dez-„domesticire”. Să nu uităm că cineva, acolo, sus, ne vrea trăind în adevăr, fericiţi, într-o profundă exercitare a liberului arbitru.

Se dedică lui Ş, M, I, A & multora din generaţia mea

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vals


 

Oamenii care nu plâng nu văd strălucirea cerului în ei.

Azi am plâns pe mama şi tata și când am deschis ochii, erau curaţi.

Când am deschis ochii, cerul era curat, viaţa mea

toată era curată.

Vânzătorii de fructe erau curaţi.

Scara blocului era curată.

Zăpada era şi ea curată.

 

Ce mai ningea!, ce mai venea

lumina de la Răsărit,

și se răsfrângea

în cadranele ceasurilor cu brăţări aurii din

Meli Melo-ul ticsit,

ce colorat era

centrul pietonal proaspăt asfaltat,

ce coşuri de rufe

la Bam Boo, cu tiv înflorat, ce cuverturi

cu turcoaz, albastru, bleumarin,

 

ce senin era cerul, ce mai venea

lumina de la Răsărit şi se răsfrângea

peste

poşetele cu petice din piele de căprioară,

ce mai mai trecea

iarna spre

primăvară.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

LM Blue


Azi a fost ziua când toate ceasurile au urlat,

toate alarmele

au ţipat,

 

spune şi tu, când eu sunt trează de nu ţin

minte.

 

Şi te aştept.

 

Ei nu înţeleg nimic din tine, spun că

nu exişti, pentru că nu te-au văzut,

nu te-au crezut,

doar în poeme.

 

Şi nimeni nu există doar în poeme.

 

Am îmbătrânit, tată, tocmai azi,

de ziua ta,

când te-am aşteptam să vii să-mi spui fata mea,

 

ei nu văd

 

sufletul tău ca stalactita,

ochii tăi galbeni ca pirita,

părul de chihlimbar, ca al mă-tii, însă tu mergi,

mergi sănătoasă, fata mea,

la crietiv raiting să le zici

că tac-tu te-a adus pe lume

 

să scrii poezie.

*

Luceafărul în vis sosind,

auzind al meu ohtat,

în braţe el m-a strâns la poale

de Munte Ararat.

*

Deci mă descurc, au băgat

căldură, vine

Crăciunul, sunt

bine,

ţevile pluviale trec prin

baie,

o să le facem mască de

gipscarton.

 

Şi-am scris aceste rânduri eu, pe scaun,

în balcon.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Curajoasele efemeride


Lui D.

Dacă ar fi să mă întrebi acum, aş scoate promovarea cărţilor de literatură din activitatea cotidienelor, din paginile lor de cultură. Lectura unei cărţi corespunde unui timp al uitării de sine şi al dăruirii complete, ca în contemplarea unui obiect de artă, ca în dragoste. Timpul, acolo, nu poate fi cronometrat. Nu ţi se poate ordona în cât timp trebuie să citeşti o carte, cât îţi ia până te dezmeticeşti din mirajul cuvintelor, din înţelesul lor. Nu ştii cât te poartă valsul, până unde te duce, dacă el se termină vreodată, cel mai probabil tind să cred că nu. Dragostea nu poate fi cronometrată. Nu poţi iubi cinci minute fix. După cum nu poţi urî mai puţin de o oră, nu poţi ierta două zile.

Lucrurile stăteau diferit când lucram pentru un cotidian naţional şi eram jurnalist cultural. Nu iubeam ce făceam, dar îmi îndeplineam datoria. Asta da, zic, poate fi cronometrată, datoria. Sarcinile, responsabilităţile, obligaţiile, îndatoririle pot fi măsurate. Uneori, îndrăznesc să spun, până la sânge.

Nu doar eu, cu toţii ne făceam datoria, fiecare în felul său, deşi nu pot nega, existau şi similitudini. La 12 pm, când se termina şedinţa de sumar, şefii de departamente ieşeau cu lentoare din sala de şedinţe, scărpinându-se după urechi, aranjându-şi gulerele cămăşilor, rotindu-şi, printr-un exerciţiu scurt de gimnastică, gâturile, trăgând sau nu în urma lor, gesturi aproape reflexe, uşa glisantă din sticlă. Pitulaţi în spatele monitoarelor, noi, restul, aşteptam verdictul, hotărând tacit, prin uitături furişe, că nu e uşor să fii şef. Urma să aflăm ce se discutase: cum a ieşit ziarul de azi, pe cine a ciufulit redactorul-şef, ce subiecte avem pentru mâine.

Judecând după chipul mai mereu descurajat al şefului meu, după felul în care îşi târşâia ghetele masive, grele, din plumb, la ieşirea din sala de şedinţe, departamentul de cultură n-avea niciodată noroc. Parcă aripa morţii plana inexorabil deasupra noastră, mereu aflam că primisem un subiect în plus, pe lângă cele propuse de noi. Drept răzbunare a micii echipe nedreptăţite, aruncam mai întotdeauna pisica moartă, adică subiectul primit de la redactorii-şefi în „talpă”, adică în josul paginii, unde devenea mai puţin vizibil.

Dar asta nu era tot. Odată şedinţa de sumar a şefilor încheiată, începea şedinţa la nivel de secţie. Şeful meu avea dreptul la propriile sale ordine, noi idei şi subiecte, modificări bruşte ale aşezării materialelor în pagină. Îndeobşte, mai întâi de toate, scotea din buzunarele largi ale gecii kaki, de care nu se despărţea niciodată, o carte, şi întreba, uitându-se pieziş, dar, totodată (i-am admirat întotdeauna această abilitate), fără să se ferească, spre mine: „Cine scrie despre cartea asta?”. Întreba, şi cum nu cutezam să-l refuz, mai ales că el debutase ca prozator, iar eu, ca poetă, or poezia printre gazetari e considerată, în genere, un gen minor, lipsit de însemnătate, răspundeam fără să clipesc: „Eu!”.

„Bine”, replica, parcă ştiindu-mi dinainte reacţia, şi atunci devenea cât se poate de clar, limpede ca lumina zilei, că el e şeful şi că ceilalţi, care vor fi urmat la distribuirea sarcinilor de serviciu, vor trebui, în orice caz, dacă sperau la îndatoriri mai vesele, să adopte o atitudine diferită de a mea.

„Şi la cât să predau materialul?”, întrebam de fiecare dată, ştiind exact ora predării, 3 pm. Nu puteam rata acest spectacol a cărui reprezentaţie se ţinea aproape zilnic, era mica mea evadare, unica formă de autoapărare, dacă nu de supravieţuire. Şeful se înroşea brusc, îşi muşca buzele, lua o pauză din speech-ul său, îşi lăsa bărbia în piept, apoi, fără să mă privească, ca şi cum nu existasem până atunci, cu forţe proaspete, îşi ridica ochelarii cu vârful arătătorului şi continua, un car de nervi, discuţia.

Până la 1.30, uneori chiar 2, spre exasperarea lui şi a secretarului general de redacţie, citeam tacticos cartea, cu creionul în mână. Nu reuşeam să depăşesc mai mult de 20 de pagini. Trebuia să prind un şpil pe care nu-l mai prinsese nimeni. Apoi, pe la 2, începeam şapoul. Întorceam cartea cu coperta a IV-a în sus, studiam traducătorii, eventualele prefeţe-postfeţe, decupam citate, preluam înţelesuri şi dezvoltam altele noi, ca în experimentul cu disecţia broaştei. Mai mereu, demaram articolul cu atribute desemnând distincţiile genialului autor. Subtitlul îl făceam la final (asta dacă nu mă pocnea o revelaţie în chiar timpul actului de creaţie), apoi titlul, cu datele de impact, acelea pe care nu le folosisem în articol. Nu pot spune însă cu exactitate dacă respectam mereu aceeaşi ordine în acţiuni.

Articolul creştea cu repeziciune, înţelegeam eu cum stătea treaba cu cartea asta, reprezenta fără îndoială una dintre capodoperele genului, chit că aveam s-o uit îndată, chiar a doua zi, odată cu următoarea carte despre care trebuia să scriu într-o oră, după ce, nu-i aşa, o citisem în două.

„E chiar aşa bună?!”, se mirau, cu ochi luminoşi, plini de speranţă, tehnoredactori dornici să evadeze din monotonia nesfârşitelor ore de lucru. „E… super!”, răspundeam. „Merită?” Făceam o pauză (pauza mea, dreptul meu, mica mea aroganţă) şi atenţia mi se îndrepta glonţ spre greşeli de literă, nepotriviri ale topicii, parcă deodată răsărite în pagină. „Nici fotografia nu arată prea bine”, ziceam atunci şi ceream să văd un print. Încă răbdători, tehnoredactorii îşi priveau, la răstimpuri, listele cu orele de plecare ale paginilor în tipar.

„Dar data, e bună data?” Echipa de corectori, formată din cinci-şase oameni, fremăta deodată, ca un singur trup, la auzul cuvântului „dată”, puteam să văd asta prin geamurile care ne despărţeau. Un corector apărea ca din pământ în spatele meu, îmi smulgea pagina din mâini, consulta încruntat data şi titlul, apoi din nou, şi tot aşa, până apărea altcineva, până apăreau secretarul general, alţi redactori şi redactori-şefi, în sfârşit, toată suflarea care era dipsusă să ajute la silabisirea datei şi titlului.

„Dar supratitlu? Avem supratitlu?”, intervenea, cu o hotărâre de speriat, tehnoredactorul. „Avem, cum să n-avem!”, murmuram noi, ceilalţi, o singură inimă, destul de neconvingător. „Uite-l aici!”, întăream. „Ăsta mic?”, se îndoia omul, care căpătase deodată în ochii noştri o importanţă mai mare ca ziarul însuşi. „Ăsta!”, ne burzuluiam în cor, de-a dreptul nesiguri, uşor jenaţi. „Cine v-a învăţat, domnule, să daţi supratitluri! Mai vreau două cuvinte!”, mugea atunci tehnoredactorul, care avea, desigur, dreptul lui, opinia lui, nemărturisită niciodată nouă, celorlalţi, despre existenţă, dar mai ales despre aşezarea în pagină, capitol la care era şef suprem. „Nu-i al meu supratitlul!”, o dădeam eu la întors. „Dar al cui e?” „Al şefului!” „Şi şeful unde e, să vină repede să schimbe supratitlul! Ăsta e prea mic.” „E plecat la un vernisaj…”, răspundeam cu vocea răguşită şi un sentiment vag de vinovăţie mi se insinua în suflet. „Ă-ă-ăăăă!”, se auzea din toate părţile, ca din bucium, cu sensul că e clar că sunteţi proşti, bine că ne-am dat seama, cine naiba mai citeşte pagini de cultură pe vremurile astea!?

În hărmălaia iscată, glasul autoritar al secretarului de redacţie ne aducea cu picioarele pe pământ. Cu toţii amuţeam ca la un semn. „Poate să plece pagina?” Zâmbea şi avea un fel candid când punea întrebarea asta, te scotea din minţi. Răzbuna, de bună seamă, nedreptăţile pricinuite corectorilor, bieţilor jurnalişti culturali, tehnoredactorilor, mai ales lor, lumii întregi. „Poate!”, răspundeam în unanimitate, brusc disciplinaţi. Dar el se apropia de monitor, scana cu ochi de vultur: „Ba nu poate deloc… N-aveţi cuvânt-cheie…”

Eram nevoiţi să-i recunoaştem superioritatea. În timp ce puneam la punct ultimele detalii, îi distingeam vocea clară, izbindu-se de pereţii subţiri ai halei, acum mai departe, acum mai aproape, parcă la stânga sau la dreapta, apoi credeam că l-am pierdut, dar nu, căci răcnea pe neaşteptate din ciocul lui de pasăre de pradă şi nouă ne creştea pulsul, apoi doar el, ca un rege în armură, despărţea printr-un culoar birourile, se apropia de cuşca noastră din sticlă, urlând cu sabia în mână: „Vreau pagina 5! Hai cu pagina 4! Ce face 11, doarme?”

În măreţia lor, aşezaţi pe scaune dintr-o dată uriaşe, cu ochii ţintă în monitoare, tehnoredactorii, cei mai curajoşi dintre soldaţi, aveau ordin să nu părăsească terenul minat. În ce ne priveşte pe noi, ceilalţi – şefi, redactori, corectori – ţâşneam ca un cârd de păsărele din biroul cu muniţie. Scărpinându-ne după urechi, scuturându-ne hainele de pământul tranşeelor, rotindu-ne, printr-un exerciţiu scurt de gimnastică, gâturile, trăgând în urma noastră cu grijă, gesturi aproape reflexe, uşa glisantă. „Hai, valea! Lăsaţi oamenii să se odihnească!”, apucam să aud din spatele geamurilor înalte. Era 3 pm. Bătălia luase sfârşit, garnizoana câştigase puţin timp de repaus, însă doar pentru câteva minute, căci nu fusese gata decât o biată pagină, or, cel puţin în cazul meu, mai aveam două redute de cucerit până la sfârşitul zilei.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Un călduros, bîrrrr, „La mulţi ani!”


4

Să nu creadă unii că am dispărut de tot, na!, fotografii făcute de Crăciun, pe malul Dunării, unde altundeva. În principiu, mă refer la amicii bucureşteni, ei au nevoie mereu de poze, altfel nu exişti.

Deci seara venea şi noi aşteptam colindătorii să le dăm colindeţi.

9

Mda, mda, barca nu-i a mea, dar ar putea deveni.

1

Nici freza nu-i a mea, e la caşto. Cerceii sunt ai mei sigur.

5 - Copy

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Eu, alesul


Mă simt din ce în ce mai inconfortabil cu mine însămi când îi judec pe cei care de bine, de rău mă conduc ori care m-au condus. Că sunt sau vor fi în Opoziţie ori la Guvernare, că sunt simpli dregători sau foşti ori actuali preşedinţi de stat, libertatea mea în bine, aceea de conştiinţă, nu stă în a-i judeca, ci în a-i iubi necondiţionat, aşa cum îmi iubesc familia, casa şi, de vreme ce am ales să rămân în ea, ţara. Nici nefiind de acord cu ei, n-am voie să-i judec, căci greşeala lor se transformă într-o şi mai mare greşeală a mea, aceea de a arunca cu piatra.

Iisus către Pilat: “Nu ai avea nici o putere asupra Mea, de nu ţi-ar fi fost dată ţie de sus”.

Cea mai slabă ofertă electorală, am auzit din toate părţile. Nu a fost cea mai slabă ofertă, n-am avut niciodată politicieni prea şlefuiţi, pentru că nu suntem dintre popoarele cele mai civilizate, suntem nişte necopţi. Chiar dacă şi aleşii, şi electoratul ar fi trebuit să vâslim în aceeaşi direcţie, ne-am aflat în bărci diferite, într-o mulţime de bărci. Pentru că nici unii, nici alţii n-am ţinut cont de calitatea noastră comună de oameni, de interioritatea noastră, de ceea ce-i determină pe unii să opteze pentru ceea ce optează, chiar dacă am considerat că săvârşesc o eroare prin opţiunea lor. Ne-am aflat precis în situaţia elevului care, în necunoaşterea materiei studiate, preferă să-şi înjure profesorul şi să-i ia în zeflemea flecurile roase ale pantofilor.

Dar să ne uităm, preţ de câteva momente, fără resentimente, la oricare unul dintre candidaţii din primul tur pentru prezidenţiale. Să ne uităm la ei ca la nişte oameni, cu compasiune măcar, dacă nu cu dragoste, cum ne-ar putea învăţa, de veacuri, Parabola Fiului Risipitor.

Udrea părea din start compromisă, doar e femeie. Dar tocmai faptul că e femeie ar fi trebuit să ne încânte. Iohannis e nou, tocmai asta ar fi trebuit să ne dea speranţe, ceea ce s-a şi întâmplat. Ponta e om al justiţiei, iată pe ce trebuia să mizeze electoratul său. Un loc la Cotroceni pentru Tăriceanu, un om cu state vechi, destul de charismatic, ar fi mutat accentul preocupărilor sale de pe divorţuri, o spun fără maliţie, pe interesele ţării. Din păcate, toţi aceştia au fost maimuţăriţi într-un spirit cum nu se poate mai grosolan.

Motiv pentru care nu vreau să vorbesc mult despre aleşi, ci despre electorat. Despre electorat nu vorbeşte nimeni niciodată, deşi el e alesul nr. 1, în mâinile lui a fost Decizia şi acum, că a luat-o, devine o dată în plus responsabil. Or electoratul nostru nu e doar scindat, ci iremediabil învrăjbit, mai puţin, ne-a arătat-o, electoratul diasporei (n.a.: o demonstraţie că nu am avut parte de un vot chiar liber în toate zonele şi că această libertate se deteriorează pe măsură ce înaintezi dinspre statele civilizate către capitala României şi din Capitală şi oraşele mari ale ei către mica provincie, unde noul preşedinte investit ar trebui să descindă urgent. Încă un gest de solidaritate al diasporei, pe lângă acela prin care dovedeşte că multe dintre “fondurile europene” şi ne-europene accesibile cu o mai mare uşurinţă pentru noi, aici, au devenit cotele-parte din salariile aceloraşi români plecaţi în străinătate care şi-au sacrificat vieţile, şi-au lăsat familiile, pentru ca România, ei înşişi şi ai lor să continue să respire).

Pentru că, revin la ideea electoratului învrăjbit, oferta electorală “slabă” a fost produsul său, oglinda sa, rodul inconsecvenţelor sale, al complacerii, al lipsei de solidaritate (reflectată urât chiar pe reţelele de socializare), de minimă morală şi de educaţie civică. Dacă Micul Prinţ cultiva în grădina lui trandafirii, în curtea Electoratului român, trandafirii s-au scuturat şi el a cultivat doar spinii.

Sigur, să mă ierte cei pe care îi pot ofensa şi cărora le pot răni orgoliul, dezamăgirile, frustrările, neîmplinirile, loviturile încasate pe nedrept. Îi înţeleg, dar atitudinea e greşită. Învrăjbirea, duşmănia nu sunt nici măcar igienice pentru români. Noi nu suntem America, nu ne permitem încă luxul ringului de box. Suntem şi, încă, sper, destul de ortodocşi, de altfel, ceea ce nu s-a observat deloc, singura noastră constanţă.

Alături de lipsa orizonturilor, alături de sărăcie, preocuparea pentru vânarea greşelilor altora nu face decât să mă întristeze, o dată în plus. Nu spun celui care nu vrea ori nu poate, din considerente doar de el ştiute, să întoarcă obrazul, dar măcar să întindem mâna conducătorilor care vor veni, mai buni sau mai răi, de dreapta sau de stânga, iar dacă îi considerăm ne-buni, după cum nebunului nu-i cotonogeşti spatele pentru că greşeşte, pentru că el nu ştie că greşeşte, să le vorbim frumos, în termenii dragostei, care lipsesc în această lume în care au ales să fugă.

Sf Apostol Petru: “Fiţi supuşi oricărei stăpâniri lumeşti pentru Domnul”. Să-I lăsăm Lui, aşadar, calitatea de a judeca. Conştiinţa cu care am fost înzestraţi şi care, nu-i aşa, cum se spune, ne deosebeşte de animale, liberul arbitru aşadar ne-a dat posibilitatea de a alege corect între toţi aceşti candidaţi, exercitându-ne şi noi, ca un popor civilizat, dreptul electoral.

N-am văzut un popor mai duşmănos faţă de conducătorii săi. Şi nu e dictatură militară, nu suntem mâncaţi, în masă, de boli molipsitoare, soarele urcă în locul lui, merge să doarmă în locul lui. Dunărea trece încă pe la noi, neschimbată. Nu şi-a deturnat cursul. Ne e doar foame, am suferit foamea 50 de ani, unii o suportă încă stoic, şi toate opţiunile trec prin stomac. Inclusiv foamea de libertate.

În urmă cu 25 de ani, fix de Crăciun, şi tot aşa o s-o ţinem dacă nu se vor decala măcar din decenţă, dacă nu din credinţă, alegerile prezidenţialele care pică mereu în postul Crăciunului, am asistat nu doar la obţinerea micii noastre “libertăţi”, dar şi la un masacru nedrept.

Vreau să cred că am depăşit ultima cea mai oribilă cursă pentru prezidenţiale din ţara noastră. Vreau să cred că s-a sfârşit.

Ce vrea Severinul, oraş istoric, de o frumuseţe naturală inegalabilă, dar aflat pe primul loc la şomaj, ce vrea el de la noul preşedinte, noua guvernare şi viitoarea Opoziţie, am o listă foarte lungă, sunt nerăbdătoare să revin asupra ei. E dificil să obţii libertatea, în egală măsură dificil s-o păstrezi.

Drobeta-Turnu Severin, 17 noiembrie

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Aventurile Lunei


Personajele din „Aventurile Lunei” au început să prindă contur în mintea mea în anii 2000, când, revoltată de imposibilitatea femeilor şi bărbaţilor români, deopotrivă, de a se descurca profesional şi social, fără compromisuri, de a trăi o viaţă decentă, am vrut să creez un univers antagonic şi i-am atribuit Lunei toate virtuţile posibile, pe care, din păcate, după cum se va vedea, nu va reuşi deloc în carte să le pună în aplicare, dimpotrivă. Nu doar frumuseţea morală le face ridicole pe eroinele feminine. Frumuseţea fizică e o piedică sau o imperfecţiune în societatea postmodernă românească. Aş spune că tot ce e valoare devine non-valoare, o metamorfoză neobişnuită care se oglindeşte teribil în ochii personajelor masculine: Mimi, Momo, Mumu, Momu… Ca în Geneză, cu aceşti eroi debutează povestirile mele tragi-comice, care va să zică cu bărbatul, dar ridiculizat şi el, căci el conduce, el e cap de familie, el e cap de lume, dar ce lume…! O lume pe care o conduce prost, căci ea însăşi e o lume proastă…

Acestor bărbaţi li se însoţesc, ca în Vechiul Testament, tot felul de soţii: Muma, Luna, Zuna, Struna, Pruna… Doar că, spre deosebire de Biblie, tot aşa de bine ele se şi „evaporă”… În „Aventurile Lunei”, personaj central, pentru că ea întruchipează tot ce e luat de prost în societatea românească contemporană, nimeni nu moare. Numai că paradisul pierdut e cu neputinţă de recuperat prin personaje atât de abuziv roase de imperfecţiune. Lumea duce lipsă de lume, iar cărţile duc lipsă de personaje, de adevăraţi eroi seducători, salvatori ai lumii…

În acest context, ce poate face creatorul? Cum se poate salva, ca să-şi seducă cititorul? „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”, zice Sf. Apostol Pavel, un foarte bun scriitor, de altfel, în „Întâia către Corinteni”. Eroii mei preferă viaţa literaturii şi, după cum se va vedea, se sustrag ficţiunii şi găsesc o soluţie de salvare… În volumul pe care-l pregătesc, continuarea acestuia, drept recompensă pentru răbdarea de a supravieţui într-o societate proastă, pozând în proşti, doar ca să nu fie omorâţi de creatorul lor, le rezerv un destin strălucitor.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Despre strălucire


1 iulie 013

Termenul de solstiţiu vine din latinescul solstitium (sol, soare şi stare, a sta), iar cel din 21 iunie, când mama m-a adus pe lume, marchează cea mai lungă zi din an, intrarea în anotimpul verii, când soarele pare că stă pe loc.

Când eram copil, pe 21 iunie insistam pe lângă mama să organizez un bairam din acela cu invitaţi şi invitate, cu muzică bună şi părinţi plecaţi de acasă. Să port, fireşte, cea mai frumoasă ţinută şi să primesc multe cadouri. Nu se poate, îmi explica mama, fiinţa cea mai educată pe care mi-a fost dat s-o cunosc. Să ţinem cont de bunica ta, mătuşa ta, vărul tău. Trebuie să-i respectăm.

Bomboane duceam la şcoală, dar cine mai putea să mănânce de emoţia venirii verii, când şcoala se termina şi intram în vacanţă. Se înnodau amiciţii, se scriau febril scrisori de dragoste, se completau, disperat, oracole. Bomboanele mele fleşcăite.

În facultate, ziua de 21 iunie marca ultima sau penultima zi de examene, aşa că toată lumea mergea la o terasă, la o bere rece, să serbeze finalul succesiunii de spaime, dureri de burtă şi nopţi albe, despărţirea de viaţa de cămin studenţesc şi plecarea cu fruntea sus spre provincie, la casele părinţilor care-şi aşteptau odoarele pe cale să ajungă intelectualii din fruntea ţării. Mergeam şi eu spăşită, neştiind prea clar dacă să mă bucur sau nu. În toiul vreunei controverse literare, careva îşi amintea că e ziua mea de naştere şi îmi ura hai noroc!

Mai târziu, când am devenit profesor, 21 iunie reprezenta ultima sau printre ultimele zile de şcoală, aşadar de muncă. Profesori fericiţi că au scăpat cu viaţa, elevi fericiţi că viaţa lor a început. Serbări, glume, flori, zâmbete promiţătoare. Îmi căram garoafele storcite, croindu-mi cărare printre elevii Liceului CA Rosetti şi mă gândeam şi eu, ca toată lumea, la vacanţă.

Ironia sorţii mă pusese mai degrabă la respect, ca şi cum aniversarea n-ar fi fost un prilej de bucurie, ci de necaz. Un fel de priveghere nemiloasă, un ticăit care-mi amintea să mă trezesc până n-o să fie prea târziu.

Mai mult de atât, de-a lungul anilor, am observat cu mirare că o tragedie publică, o problemă familială, organizarea deficitară a planurilor cuiva avaria firescul vieţii celor din jur, încât eventualitatea sărbătoririi propriei aniversări ar fi putut fi luată drept indecenţă. Mă mulţumeam atunci cu câteva mormăituri de la mulţi ani.

Şi cununia mea, revelioanele, mesele de sărbători, lansările propriilor cărţi au avut câte ceva din acest gust negru, dulce- amărui, al constatării că nu strălucesc pe nicio scenă. În fond, ce iubesc mai mult într-un spectacol de teatru e momentul final, emoţia intensă a actorilor, când măştile cad şi spectatorii se ridică în picioare în aplauze. Bucuria lor începe atunci când cadoul pe care ei ni-l fac se consideră primit.

N-am purtat rochie de mireasă, nici machiaje profesionale (nu o spun ca o insultă, e tot atât de adevărat că păstrez o admiraţie profundă mireselor care îşi menajează coafajul şi machiajul de dimineaţă până în noaptea nunţii, aş numi-o a opta minune a lumii, alături de cele şapte deja cunoscute), n-am înregistrat pe camere video evenimentele lansărilor de carte, ba mai mult, la ultima de genul ăsta, aparatul foto s-a defectat şi propriile cărţi au dispărut de la standul editurii. Proverbul acela care spune că mai bine o zi privighetoare, decât toată viaţa cioară nu s-a aplicat deloc în cazul meu. Ar fi totuşi de discutat şi aici că ciorile trăiesc mai mult, nu mi se pare un proverb foarte inspirat.

La un moment dat o perspectivă nouă a luminat oarecum ciudăţenia. Mai mulţi colegi mi-au confecţionat o felicitare. Adresarea de La mulţi ani! era alăturată pseudonimului meu de scriitor. O păstrez şi acum şi reprezintă unul dintre cele mai frumoase cadouri. Ca scriitor, nu pot spune, îngerul păzitor mi-a iertat toate, m-am modelat crescător, fără eforturi cutremurătoare, fără scrâşniri din dinţi şi pasiuni ucigătoare.

Pe dos, însă, trebuie să mărturisesc, mai puţin de aniversare şi în toate celelalte zile când lumea forfoteşte pregătindu-se pentru o petrecere, am trăit mereu ca şi cum aş fi fost o sărbătorită. Mai puţin şi acele zile în care, ca orişicine, am fost doborâtă de desnădejde, fiecare descindere în stradă, fiecare plimbare ori întâlnire cu amicii, elevii, colegii mei au avut scânteierea unui eveniment. Banalul drum până la piaţă, cumpărăturile, conversaţiile cu vânzătoarele, gătitul, scrisul, cititul, îmbrăcatul, pieptănatul, dezbaterile la o cafea au fost scăldate întodeauna în soare. Un cuvânt absent din vocabularul meu e corvoadă, iar acela de modestie în viaţa de zi cu zi, ca şi în cazul tatei, a fost suprimat din lista de virtuţi.

Chiar dacă m-am născut pe timp de furtună, cum povesteşte mama, m-am născut în cea mai lungă zi din an, când soarele pare că stă pe loc. Şi e foarte adevărat, mă uită Dumnezeu când plec de acasă sau, invers, când rămân în casă. Mă iau excesiv în serios, discernământul între activităţile minore şi cele de maximă prioritate îmi lipseşte în mare parte. Totul trebuie întreţinut, restabilit, perfectat, altfel, universul în care trăiesc se deteriorează şi moare. Nu sunt însă un om absurd, etica cantităţii nu o exclude pe cea a calităţii, căci mă salvez în ultima zi a săptămânii, duminica, pentru care mă pregătesc de linişte sufletească. Am, cum se spune, consecvenţele mele.

Dacă e să sufăr de o boală gravă, sunt torturată de epuizare. Universul în care trăiesc e lăsat atunci de izbelişte. Îmi stabilesc priorităţile, faţă de care îmi cer iertare, ca în faţa unei icoane, pentru imaturitate. Cât zac la pat, din blajinul privitor al reprezentaţiilor în care jucam pe timp de sănătate în rol de personaj pozitiv, mă transform într-o fiară care îşi revendică existenţa şi îşi cere dreptul de vietate.

Astfel, în chip curios, într-o zi oarecare, pot să devin subit personaj negativ, erou nefast, întinător al liniştii celor din jur. Văduvită de măreţie, un fel de Poche niţel mai educat, personajul din Puricele (La Puce à l’oreille) de Georges Feydeau, parcă nu la fel de scandalagiu, mai leşinat şi ceva mai inteligent. Numai că şi “reprezentaţia” asta are în ea tot ceva miraculos. De ţinut, ţine cât ţine, pe urmă înviez ca Lazăr. Pentru această nestatornicie sunt îndatorată profund soţului meu care mă suportă zi de zi cu un curaj permanent.

Acum, când scriu, îmi dau seama că mai am un an şi mă rotunjesc la 40. Tatăl meu are 66 de ani şi se poartă ca la 30, problema îmbătrânirii face parte dintre cele care nu-l preocupă de niciun fel. Îmi vine în minte o vorbă de-a lui: “Cât să mai ţină şi asta, măi tată? O veşnicie?”. Tata, unul dintre personajele frecvente ale cărţilor mele, ar fi a noua minune a lumii. Şi eu, şi el ocolim răspunsul. La urma urmei, cine îl cunoaşte?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

„Suleyman Magnificul”: Suntem aici, la Porţile Orientului, degeaba


Prin anii 90 visul meu era să plec în State. Nu ştiam prea multe despre Europa, din State vedeam eu că vin gumele de mestecat, cartuşele de Malboro şi Levişii. Voiam să mă pierd, ca Henry Miller, printre zgârie-nori, să ascult tresăririle de balenă ale oceanului şi să gonesc pe desfăşurările colosale, masive de autostrăzi… Voiam să trăiesc! Pe atunci nu ma gândeam la spitale dotate, la sisteme de asigurare, la încurajarea şi promovarea valorilor, la aspectul dezinhibat al “democraţiei autentice”, la funcţionari surâzători, bine plătiţi, la străzi curate, oameni care ştiu să salute, dar mai ales la minunata, neasemuita lume în care nu eşti obligat să minţi, să furi, să loveşti pe la spate. Dacă m-aş fi gândit la ele, aş fi ajuns sigur în patria lui Miller…

Dar nu asta voiam să spun. Ce vreau să spun are legătură cu serialul de televiziune “Suleyman Magnificul”. Şi mă întorc cu câteva sute de ani în urmă. Când, abia scăpaţi de “jugul otoman”(oare chiar nu se poate găsi un sinonim mai normal pentru ”jug”, în manualele de istorie?), făceam şi noi, românaşii, nişte revuluţii. Ne-am mai şi franţuzit un pic, am început să ieşim prin Europa. Secolul XIX, ca să zic aşa, secolul luminilor, căci ne-am iluminat profund în arte, literatură, păcat că ne-au făcut poster războaiele mondiale, când eram gata-gata de civilizaţie. Pe urmă comunismul, cu furăciunile lui de până în zilele noastre. Cu impostura profesională, cu livrarea unei realităţi ireale (curat murdar fenomen postmodern comunismul românesc mai cu seamă!)… Tant pis!, cum ar spune francezii. Un sătuc ca Românica mai puţin pe harta lumii…

Dar nici asta nu vreau să spun. (Îmi dau seama ce greu te apropii, uneori, de adevăr. Şi ce uşor, în alte condiţii, dar n-aş vrea să pierd din nou ideea). Fascinată de minunăţia decorurilor, de superbisimul păr al turcoaicelor, de feminitatea acestor cadâne acoperite de şaluri în culori fantastice, un adevărat spectacol coloristic acest serial…, fascinată aşadar de mobilier, m-am lăsat aseară, câteva clipe, confiscată de pelicula amintită. Dar nu mai mult de câteva clipe. Îngrozită, am schimbat canalul. Istoria Imperiului Otoman, adaptată, adăugită şi exagerată, istoria acestui alt colos al lumii ne învaţă astăzi pe noi, românii, toate balcanismele de care încercăm să ne lepădăm de nişte sute de ani. Cum să furi, să minţi, “să dai la gioale”. Nici asta n-ar fi cel mai grav. Intrigile unui script destul de abil, iată un aspect lăudabil. Ce mă îngrozeşte (prefer o repetiţie cu rol de evidenţiere) e uşurinţa, de multe ori din plăcere, cu care personajele ucid nu duşmani (secolul s-ar face vinovat), ci de-a dreptul prieteni, apropiaţi, rude, fraţi, cu aerul unei vagi nostalgii combinată cu victorie. Interesant e că în serial nu există personaje negative şi pozitive, toată lumea greşeşte, până şi sultanul… Sub pretextul obiectivării istorice, ni se transmite clar, dacă o pot numi aşa, o harababură…un bâldâbâc, un huştiuliuc, un talmeş-balmeş din care fiecare alege ce vrea, fiecare înţelege ce poate, bine fiind ca toată lumea să se rezume la istorie şi decoruri.

Nici asta n-ar fi nimic, dacă publicul ţintă al serialului cu pricina ar fi totuna cu cititorii lui Dostoievski.

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

Consumabile, consumate, consumişti


Am observat că în consumism nu numai că eşti educat să consumi, dar eşti, totodată, tu însuţi consumat. Şi nu doar digestiv. În privinţa asta, toate cele mai recente sondaje arată că un sistem digestiv crescut în maluri e un sistem digestiv făcut praf. La nivel energetic, lucrurile nu stau diferit. Un maraton (dintre cele mai optimiste) prin magazine, având drept ţintă, să zicem, un costum marca Bigotti, pentru nu ştiu ce nuntă ori botez, necesită câteva zile de recuperare fizică, un costum atrăgând după sine toată cohorta de accesorii, cămăşi şi pantofi pentru ocazia dată, dar şi pentru alte ocazii.

Pentru o femeie demersul e mai epuizant. O femeie nu ţine cont de caniculă ori viscol, de tocurile pe care le poartă în timpul maratonului (cel mai probabil după o zi de lucru), ori de ţâncul pe care-l trage după ea, care şi acesta, nu-i aşa, trebuie înnoit din cap până-n picioare. Nu ţine cont de foame, de sete. Femeia de azi, plecată la cumpărături, se raportează doar la banii din portofel. Atunci când ei se consumă, nimic nu mai are sens. Totul e consumat. Cu un efort demenţial, care poate dura zile, poate chiar săptămâni, o femeie reuşeşte să împuşte două-trei ţinute pentru toată familia, de toţi banii din portofel. Doar că succesul şi-l adjudecă ea cu ea însăşi. Nimeni nu-i înţelege victoria.

Deşi aş putea scrie pagini întregi despre shopping, ori tocmai pentru că aş putea, nu cele de mai sus mi se par foarte grave. Foarte grav mi se pare când nu mai ai timp să faci altceva. Când existenţa ta e confiscată la modul absolut nu neapărat de shopping, cât de obiecte, de „necesităţi”, de consumabile.

Medicamente, vitamine, hrană de zece feluri. Îmbrăcăminte, încălţăminte de zece feluri. Şi în cât mai multe culori. Cosmetice. De mii de feluri. Industria cosmetică s-a diversificat într-o asemenea manieră încât, în afară de timpul pe care-l aloci cumpărării produselor, trebuie să treci pe minus şi timpul acordat utilizării lor. Produse care nu te fac nici mai frumos, nici mai bun. Pe moment, poate. Dar fără de care nu mai poţi, fatalmente, trăi. Iar aşteptările nu sunt deloc la înălţime: la sfârşitul unei zile de muncă miroşi aşa cum te-a lăsat natura, ba mai rău, dacă te întorci acasă cu transportul în comun.

Au apărut acum cutiuţe, de diverse forme şi culori, pentru ordonarea medicamentelor. Se înţelege mesajul distinct: nu mai putem trăi fără medicamente, fac parte din viaţa noastră, suntem chiar ele însele! O cutie pentru ordonarea şi depozitarea lor pe zile devine o necesitate.

Dar nici aici nu e încă problema. Problema e că orice necesitate intră direct în zona celor mai fierbinţi preocupări ale noastre. Laolaltă cu cărţile de rugăciuni, hrana zilnică, pasiunile care ne fac fericiţi poate să stea, fără jenă, o pereche de şosete. Un mop. Un balsam de rufe. O periuţă de dinţi în V. O plasmă cât peretele din nord al casei. Hârtie igienică în trei straturi fine. Ceai de fructe exotice. Cafea Lavazza. O mufă. Aţă mov. Un rotring cu trei viteze şi trei mine. Ultima colecţie de cărţi Adevărul care se vine odată cu ziarul. Elastic. Elastic aveţi?

Astăzi am avut patru ore doar pentru mine. Patru ore în care m-am gândit la existenţa mea. Pe urmă am scris un poem.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

S(t)atul România


Aseară, când mă întorceam spre casă, am realizat că trăiesc într-un sat uriaş, pe nume România. Nici chiar aşa uriaş. Mare.

Îmi place, recunosc, să circul cu taxiul şi fac asta în special când vreau să mă sustrag gândurilor negative. Atunci conversez. Arta conversaţiei e, cred, cea mai relaxantă dintre toate. Poţi, în cele mai multe dintre cazuri, conduce spre un final pozitiv discuţia. E nevoie doar de doi oameni suficient de dornici să-şi reverse amarul la modul onest, sub o formă manierată, fiindcă, la o primă întâlnire, distanţele formale dintre oameni nu pot fi aşa de uşor anulate.

Aseară, cumva tristă, am luat taxiul spre casă. Pentru început, din semiîntunericul banchetei din spate, după ce ne-am dat bună seara şi am oftat zgomotos la două semafoare, am făcut afirmaţia că România e – nimic nou – până în vârful unghiilor atinsă de putrefacţie. Un stat corupt, în descompunere, în fond un stat care n-a fost niciodată stat. Un sat, da, am exaclamat la unison, eu şi şoferul, uimiţi de propria constatare. Noi nu avem un stat, pentru că aici nu se aplică legi, iar dacă se aplică, sunt nedrepte, incomplete ori false. Taximetristul, un om de vreo 60 de ani, mi-a povestit viaţa lui. Cum a făcut lupte greco-romane, pentru că „se pleca în străinătate, domnişoară, să ştiţi că se pleca, nu cum zic alţii, asta dacă chiar se vroia”. Cum a şofat autotcare, cum a avut din nou şansa să plece din ţară şi să rămână în străinătate, dar cum n-a făcut-o. În fine, cum i s-a propus un job bun în străinătate şi cum l-a refuzat. Şi asta pentru că n-a putut să renunţe la Românica lui. „Nu la ţară, nu la asta mă refer. Că eu sunt un om corect şi aici nu m-am adaptat niciodată. Mă refer la lumea mea de aici, cu tot ce înseamnă ea, prieteni, câteva neamuri, locurile, poporul ăsta de hoţi. Asta e, l-am iubit.”

(Cum îşi iubeşte ţăranul pământul.)

Ne-am luat la revedere şi am ştiut că regretă, dar că distanţele, convenţiile îi interzic efuziunile. Nasul acvilin, bărbia proeminentă şi timbrul pregnant, tabacic, al vocii îi dădeau, ce e drept, un aer occidental, de fumător de BT şi Kent înainte de 89. Un nostalgic, ca atâţia alţii, ai utopiei comuniste, ai „naţiunii Dallas”. Care ne-a ţinut împreună, timp de 45 de ani, în jurul unei lumânări, atunci când cădea curentul, ori pe la cozile la alimente. Atunci când regimul a căzut, am căutat în altă parte comuniunea. Unii au găsit-o, alţii nu.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

L-am cunoscut pe bătrânul…


Tot aducând vorba de Andrei Pleşu, şi ştiindu-se că orice specie de hibrid pe jumătate scriitor, pe jumătate jurnalist, nereuşind în cele din urmă să ajungă să fie nici una, nici alta, face apel, în evocările publice, pentru epataj, fie la bătrânul Nichita (dacă e literat), fie la Dumitru Stăniloae am aflat de curând (dacă e teolog), o să aduc aminte de un episod în care am schimbat două propoziţii cu Andrei Pleşu. Nu telefonic, nici în interes de ziar. Nu slăvindu-l pe el, ci lustruindu-mă pe mine, cum zicea bătrânul Eminescu.

Eram noi, gaşca de jurnalişti culturali de la cotidianul X, invitaţi la masa de Crăciun a redacţiei Y, al cărei director fondator e Andrei Pleşu. Asta întrucât traversasem o interesantă colaborare cu redacţia Y, în al cărui sediu chiar fusesem găzduiţi o vreme. Numai că era masa dinainte de Crăciun, nu chiar de Crăciun, în jurul căreia  – aflasem că era o cutumă de fiecare an a redacţiei – se aflau nume mari din cultura românească. Din dureroasă nefericire, două dintre ele se vor pomeni de acum înainte doar în rândul drepţilor.

Şi cum eram eu, pe atunci, mai postitoare din fire, ori cel puţin aveam voinţă, m-am trezit că arunc, peste masa plină de preparate din carne etc, înainte să dau bună ziua, ceva de genul „da’ se posteşte aici, nu glumă!” Şi asta pentru că mi se păruse că „bătrânul” Andrei dădea semne de sastiseală, ori poate trebuia să traverseze pentru a nu ştiu câta oară rutina meselor colegiale de Crăciun, ori poate, îmi închipuiam eu, masca cu fineţe, dar cu resurse minime, probleme de sănătate, ca atâţia alţii. În plus, dar pe dos, în totala mea lipsă de fineţe, am riscat orice fel de dialog cu maestrul, dar parcă mai mult am vrut să-l contrariez, trăgându-l din amorţeală şi năzuind să mă fac, totodată, remarcată. Dar fiindcă tonul  vocii mele n-a acoperit suficient pe cel al vocilor celorlalţi, s-a lăsat, brusc, tăcerea, în timp ce şeful meu direct, scriitorul C., a fost nevoit să traducă:  „A zis că nu ţinem post, ea ţine…”. Se voia un atac dur, mă păcăleam eu singură, direct, la spiritul  de sorginte atee al intelectualităţii româneşti. Bătrânul s-a uitat cam lung pe sub ochelari şi cred că a gândit: „Şi chestia asta trebuia să vină de la o blondă?”. Apoi, încurcat şi respectuos, mi-a indicat ceva bucate ce puteau fi considerate de post.

Mârlănia mea de atunci n-a fost egalată decât de intervenţia istoricului C., pe atunci ministru, care, la plecare, i-a aruncat şefului meu: „Voi puteţi să plecaţi. Domnişoara blondă poate să rămână”.

La scurtă vreme, am aflat că „bătrânul” fusese avariat de o operaţie extrem de complicată, dar că avusese aceleaşi grijă şi fineţe să nu dispară din spaţiul cultural românesc (lansări, chiar interviuri telefonice etc), înlocuind absenţa sa prin cuvinte scrise pe patul de convalescenţă.

Amintiri, pentru mine, frumoase.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Richelieu, ce tip mişto


La sfârşitul acestei săptămâni, nu ştiu de ce, mi-a venit în minte imaginea edulcorată a cardinalului Richelieu, pe care a lăsat-o Alexandre Dumas, în a sa „Le sfinx rouge”, carte pe care am avut şi plăcerea, dar şi oroarea s-o redactez, fiindcă a apărut la Editura A., sub o traducere imposibilă, deloc literară, încât a trebuit să rescriu pasaje întregi, ba chiar să şi traduc, culmea, sonete. Sonetele le-am tradus destul de bine, am respectat regulile de versificaţie, însă nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când  mă gândesc la impostură profesională, manifest o reacţie de respingere aproape somatică. Nu sunt, cu alte cuvinte, traducător de poezie, darămite de sonete, şi totuşi am fost nevoită să le traduc, întrucât editura trebuia musai să publice cartea. În fine. Nu spun, pe de altă parte, că n-am fost măgulită. E straniu cum ne complacem uneori într-o dulce ipocrizie.

În fine, ce voiam să spun e legat de fapt de Richelieu. Viziunea lui Dumas din „Sfinxul Roşu” nu seamănă cu niciuna dintre abordările lui din romanele de capă şi spadă. Chit că e un roman istoric, Richelieu e mai ireal decât  în oricare din cărţile de aventuri. De asta îmi şi place. Nu mai e doar tipul tenebros, pus pe ţesut intrigi şi plătit pe răufăcători. Cardinalul din „Le Sfinx Rouge” are o lumină pe faţă. Desface hărţi şi e preocupat de soarta Franţei pe timp de noapte. Nu doarme mult urzind planuri pentru binele regelui şi-şi iubeşte, la modul inocent, nepoata. Războaiele lui sunt copii fidele după cele mai izbutite partide de şah, pentru că, ceea ce străluceşte în profilul cardinalului din romanul lui Dumas e viziunea, capacitatea de a anticipa, ca la şah, toate mişcările adversarului. Un tip care nu se risipeşte niciun dram, decât exclusiv în luptele în care Binele şi Dreptatea înving. Eu zic că personajul lui Dumas îl ia de departe pe  Superman.

Dacă aş fi bărbat, dar uite că nu sunt.

Şi totuşi, dacă aş fi bărbat, poate că mi-ar plăcea să fiu, măcar cinci minute pe zi, cardinalul Richelieu din cartea lui Alexandre Dumas.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Calea şi Ziua de salariu


Am câţiva amici – toţi liberi profesionişti sau chiar casnici – care trag de mine să văd nu ştiu ce film colosal, de Oscar, nu ştiu ce dramă, e drept, cutremurătoare, dar care merită graţie calităţii cinematografice de excepţie. Care-mi recomandă jurnale deznădăjduite, cărţi neîndoielnic bune, dar care sfârşesc, după o lungă agonie de pagini, fără doar şi poate, rău. La fel, volume de poezie scrise din spitale psihiatrice, ori de autori germanici acomodaţi cu aerul rece, ceaţa şi ploile nesfârşite. Piese de Edith Piaf, opera completă a lui Emil Cioran, ecranizări despre viaţa lui Van Gogh, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, Janis Joplin etc.

Le răspund, mai întotdeauna cu o expresie de jenă amestecată cu aerul acela al omului care realizează că nu e înţeles şi că, cel mai grav, nu va fi niciodată, le răspund că nu, mulţumesc, dar nu vreau. Apoi mă prefac că plonjez în nepăsare. N-am niciodată curajul să le spun în faţă: filmul cutare sau cutare îl trăiesc zilnic. Tranzitând, nevoită, Bucureştiul. Oameni deznădăjduiţi văd din staţia de autobuz până la redacţie şi retur. Despre sinucideri ascult, aproape zilnic, adevărate dezbateri despre morală şi religie – dată fiind şi natura profesiei. Pe artişti, cel puţin pe literaţi, îi cunosc din cenacluri. Le ştiu vieţile, dramele, nebuniile, tenativele de sinucidere, străduinţa lor fierbinte de a găsi o rezolvare în viaţă. De a găsi, de fapt, o viaţă cât de cât echilibrată. Cunosc poveşti despre droguri, femei dăruindu-se necondiţionat, despre lumea care le arată cu degetul şi aceeaşi lume care n-ar mai avea, altfel, subiect de conversaţie. Despre alcool şi consecinţe, antidepresive şi consecinţe, oameni ajunşi în stradă, oameni chinuiţi de foame. Îi văd zilnic, îi miros de la distanţă, mă simt un câine uriaş, prietenos la suprafaţă,  care adulmecă de departe cea mai mică emoţie negativă.

Şi atunci, în timpul liber, mă abandonez frivolităţilor. Consternată, încep să pricep de unde până unde şi această invazie a kitsch-ului, ca mod de a petrece frumos. De unde şi până unde nu mai gustăm arta. Emisiuni de divertisment mediocre, shopping, stand up comedy, cum să ne decorăm locuinţa. Cum să ne îmbrăcăm la nunţi şi botezuri. Iată câteva exemple care fac astăzi concurenţă lui cărţilor lui Emil Cioran.

Îmi amintesc, pe de altă parte, că atunci când părăsisem ultimul ziar pentru care am lucrat, redescoperisem gustul adevăratei arte, fără să simt vreo agresiune. Înţelegeam răspicat literaturitatea unui text şi ignoram tema tratată, pe care, de altfel, o analizam detaşat. La fel se întâmpla cu un film bun, cu o piesă de teatru. Gustam arta la maxim şi agresiunea venea mai mereu din zona „celorlalţi”, angajaţii, încolonaţii în sistem, pentru care unica zi trăită magistral a devenit ziua de salariu şi plecarea în pas zglobiu spre cel mai apropiat hipermarket.

Din nefericire, acum fac parte din nou dintre ei. Nu mai cred că slujesc vreunei cauze. Trebuie să intru în concediu medical ca să mă pot bucura că-mi sun rudele, că pot vorbi la telefon nesinchisită, fără stresul timpului. Îmi dau seama că a trăi în afara timpului, a acestui timp viciat, în afara spaţiului, a acestui spaţiu viciat, trebuie să fie cea mai mare realizare.

Stau, obligată, de câteva zile în casă şi, încet-încet, după ce-mi sfârşesc cele casnice, scot vreo carte din raft ori mă întreb cui am împrumutat-o pe alta. Caut filme de cinematecă şi-mi sun prietenii, vorbindu-le pe un ton relaxat. Nu vreau să-i văd dar, cel puţin, să-i aud. Poate că ore. Vreau să-mi spună TOT, dar absolut tot ce au mai făcut ei în timpul ăsta, cât eu am fost absentă în întregime din timpul şi spaţiul nostru, din „chilia” noastră pe care am construit-o împreună.

Dragă L., să ştii că serviciul te înrăieşte, te dezumanizează, te îndepărtează de familie şi prieteni, în special pe vremurile astea „secularizate”, draga mea, e şi ăsta un cuvânt la modă, dar, din nefericire, cam adevărat. Am chef să citesc jurnalul lui Jeni Acterian şi să ascult Edith Piaf. În seara asta o să văd un film epocal, m-am săturat de comedii idioate, în special româneşti. Adevărul e că suntem departe de marea cinematografie. Dar nu refuz nici ceva mai optimist. Ca o vizită prin mall, de exemplu. Hihi. Glumeam. Ce crezi tu că e mai important să depăşeşti: o criză spirituală sau una financiară?

Dragă S., fără bani eşti mort, dar mai înţelept e să nu mori, că nu sunt fonduri de înmormântare. Dar şi fără linişte sufletească eşti mort, fără dragoste, fără comunicare. Fără Dumnezeu. Cum e mai bine?

Eu am impresia că mai bine e să ai grijă de amândouă. De asta, dragă S., să mă mai ierţi când mă duc cu L. prin malluri. Şi tu, draga L., să mă mai ierţi când mă uit la comedii idioate. Dragă C., iartă-mă n-am venit la cenaclu şi am preferat să editez şase pagini de ziar.

Dar să ştiţi, eu am găsit Calea. Mă gândesc că, în ultimă instanţă, asta e cel mai important. Şi ziua de salariu.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii